(C)Iordache, antivaccinul și maneaua

Miorita

Săptămâna trecută, România s-a găsit din nou în avangarda prostiei, dar nu trebuie să ne speriem, deoarece nu ne confruntăm cu un sentiment nou ci, din contră, pentru românul de rând a devenit o postură aproape nostalgică. Diferiții participanți ai regnului animal au descoperit și evoluat un vast arsenal defensiv cu care reușesc să apere și să perpetueze specia, o manifestare absolut bizară a acestei evoluții fiind cea a homo sapiens berilus et micus, cohabitator al bine cunoscutului areal carpato-danubiano-pontic care, odată supus umilirii publice, devine incoerent, speriat si defensiv – exemplificat din plin de stimabila Dna. Olivia Steer, abominabilul domn Florin Iordache, reprezentant de seamă al unei linii lungi de politicieni din Caracal, și să nu uităm de surprinzătorul domn Dan Bursuc, sau mai exact de cârmuitorii deciziei de a îl angaja pe post de prezentator al premiilor gopro, pogo, pardon Gopo.

Partea cea mai interesantă este că bizareriile nu își găsesc culcușul hain în modul de răspuns la această umilire, ci mai degrabă în poziția abordată de restul societății. Adică? Cumva românul, când vede că alții arată cu degetul spre altcineva și nu spre el, are un ego care crește direct proporțional cu numărul de reality-show-uri  văzute la televizor și are falsa senzație că el e mult mai inteligent decât cel atacat. Să nu mă înțelegeți greșit, de cele mai multe ori este adevărat, dar critica socială are rolul de a pune, în mod indirect, oamenii în acea postură de a fi criticat. Forțează la introspecție și la educație. În schimb, noi ne urcăm toți pe un cal mare al superiorității intelectuale și galopăm trufași prin țară, nu contează că doar o persoană are hățurile și știe ce face, pentru noi fiind mult mai important să ai un loc pe șa.

Morala săptămânii: „România te iubesc!”

As of last week, Romania has found itself once again in the vanguard of stupidity, but don’t fret this isn’t by far a new feeling; au contraire, for the basic Romanian this has become some sort of a nostalgic posture. Some of the most representative characters of the animal kingdom have discovered and developed a vast defensive arsenal which helps them defend and continue their species; an absolutely bizarre manifestation of this development is that of homo sapiens berilus et micus, cohabitating the Danube-Carpathian areal who, once subjected to public humiliation, turns into an incoherent, scared and defensive creature – fully exemplified by the esteemed lady Olivia Steer, the abominable „gentleman” Florin Iordache, from a long line of Caracal politicians and let’s not forget about the surprinsing other „gentleman” of the hour, Dan Bursuc, or more specificly those who decided to make him the image of the gopro…pogo…beg your pardon, GOPO awards.

Most interestingly, the bizarre part isn’t the actual response to this humiliation but, rather than that, it’s the stance that most of society takes. Meaning? Somehow the Romanian person, upon seeing that other people point their finger towards someone else rather than himself, develops an ego that grows proportionately with the number of reality shows he’s watched, thus giving him the false feeling that he’s so much smarter than the one who’s being attacked. Please, don’t get me wrong, this is true in most cases. However, social criticism has the role of indirectly putting people in the place of those who are critiqued. This forces introspection and education on people. Instead, we’d rather hop on that high horse of intellectual superiority and we gallop loftily throughout the country, inattentive of who holds the reins and knows what they’re doing. To us, it’s far more important to hold a place on the saddle.

All in all, the moral of this week: „Romania, I love you!”

Gandiri ale Normalului. Partea I

VG3345-1000x1000.jpg

Este ușor să ajungi într-o extremă, indiferent de natura ei – cumva în evoluția unor concepte se ajunge la un moment în care toți participanții acceptă acel concept ca fiind normalul, iar prin modul în care oamenii înțeleg această idee a normalului, un non-stimulent, tendința naturală a lor este să caute stimuli și să rupă limitele impuse de acest status-quo al normalității.

Sau, mai simplu spus, extremele fac oamenii să pară mai interesanți, inteligenți sau avangardiști (orice ar însemna acest cuvânt, ați observat că singura dată când se folosește acest cuvânt e de obicei de oameni care se consideră avangardiști?).

Eu cred că vorbim de o eroare în percepție, sau un truc psihologic, depinde cum vrei să privești lucrurile (pun intended). Să vezi normalul ca pe un concept rigid, imobil este total greșit, o variantă mai ușor de vizualizat ar fi un interval, un interval ce conține toate valorile, obiceiuri, cuvinte, și norme acceptate de toată societatea pentru buna ei funcționare.

Am spus truc psihologic pentru că o persoană suficient de dibace poate conștientiza și delimita foarte bine ce aparține normalului și ce nu, având posibilități infinite de a exploata oameni sau situații pentru profit sau atenție. În mod interesant, aceste comportamente pot exista în mod conștient sau nu, ba chiar putem intra și în sfera patologicului.

Unul din cele mai distribuite citate legate de normalitate pe absolut toate mediile sociale este cel al lui Vincent Van Gogh “Normalitatea este un drum pavat: Este confortabil de mers, dar nu cresc flori pe el”. Aici îmi doresc să schimb opinia cititorului, normalul nu este doar un drum comod, este piatra rupta din munte de spatele minerului, e unealta ce îi dă forma, este inovația umanității și eficienta necesității. Normalul conține disciplina mută a sute de generații pe care toți ne sprijinim, normalul conține profunzime și sentimente greu de inteles, dar extraordinare de descoperit.

Profesorul meu de filosofie avea o vorba foarte draguta, “cel mai greu lucru în lumea asta copii, e să fii normal!” Aș vrea să aud și opiniile voastre pe acest subiect, nu ezitați să le împărtășiți!

index

Now for our English speaking thinkers!

It’s easy to get to an extreme regardless of its nature – somehow in the evolution of concepts it comes to a moment when all participants accept that concept as normal, and by the way people understand this idea of ​​normal, a non- stimulant, their natural tendency is to seek stimuli and break the limits imposed by this status quo of normality.

Or, simply, extremes make people look more interesting, intelligent or avant-garde (whatever that word means, have you noticed that the only time that this word is used is people who consider themselves avant-garde?).

I think we’re talking about an error in perception, or a psychological trick, depends on how you want to look at things (put intended). To see normal as a rigid, immobile concept is totally wrong, a more readable version would be a range, a range that contains all the values, habits, words, and norms accepted by the whole society for its proper functioning.

I say a psychological trick because a sufficiently skilled person can well know and delineate what belongs to normality and what does not, having infinite possibilities to exploit people or situations for profit or attention. Interestingly, these behaviors may exist consciously or not, and we can even enter the pathology.

One of the most shared quotes about normality on all social media is Vincent Van Gogh’s “Normality is a paved road: It’s comfortable to walk, but no flowers grow on it.” Here is where I want to change the reader’s mind, normality is not just a convenient way, it is the rock being broken out of the mountain by the miner, the tool that gives it its shape, is the innovation of humanity and the efficiency of necessity. Normality contains the silent discipline of hundreds of generations that we all lay our heads on, the normal contains depths and feelings that are hard to understand but extraordinary to discover.

My philosophy professor had a very nice saying, “the hardest thing to do in this world, children, is to be normal!” I would also like to hear your views on this subject, do not hesitate to share them!