Tu, Românule!

1-taran-roman

Am o problema reala cu oamenii care au renunțat la viată, nu cu cei care au încercat să renunțe la ea (acolo vorbim de oameni care au nevoie de ajutor), ci mă refer la acei oameni care își accepta soarta dar continua să se plângă că nu le e bine. Da, Românule, mă refer la tine, la tine când te plângi la fiecare masa festivă că ne fura “nenorociții” și deaia nu trăim noi bine, dar când ajungi la serviciu abia aștepți să bagi banii în buzunar pentru mici favoruri. Tu, Românule, care râzi de prostia ăluia din televizor când tu n-ai mai atins o carte din clasa a 8-a și atunci doar să le transporți până la scoală și înapoi. Tu, Românule, care te plângi că Romania e vândută și furată dar lași aceiași hoți în primarii și în partide, și îi lași chiar daca ești conștient că te fura, bine.. nu pe tine.. pe stat, dar cumva tot la tine se învârte roata, dar nu poți să te cerți cu ei că poate te ajuta și pe tine cu actele alea, sau poate ca iți dau bani pe lângă ajutorul social. Tu, Românule, care te bați cu pumnul în piept că ție ți-a mărit pensia da’ nu iți pasă că pentru banii aia o sa plătească și copiii copiilor noștri. Și stai cu ochii în tâmpenia aia de televizor să le asculți mizeriile zi de zi, conștient că tot „hoții și nenorociții” controlează tot ce vezi si ce auzi, dar cumva o accepți așa și iți zici in cap „n-ai ce să le faci, așa e la noi!” Tu, Românule, trebuie să înțelegi că e vina ta că se întâmpla toate astea, nu e vina lor! Nu îi poți cere unui hoț sa nu mai fure, cum nu ii poți cere unui leu să nu mănânce zebre. Nu e vina hotului că fură, el își face bine treaba, e vina ta ca îl lași acolo nestingherit! E vina ta când vezi ca ai colegi care fura și tu taci din gură, e vina ta când ție iți e ciuda că nu furi și tu. Si deaia tu Românule te superi și stai îmbufnat, cu stomacul gol și însetat. E vina ta, Romănule, că ai ajuns pleci în Spania, în Italia, în Germania să ai grija de bătrânii altora când ai noștri putrezesc în căsuțele în care au trăit străbunii străbunilor noștri. E vina ta când ajungi în spitale și nu mai are nimeni răbdare, sau medicamente pentru durerile tale. E vina ta când copiii fac probleme la scoală că nu mai au lângă ei iubirea părinteasca. Si e păcat, păcat mare! Că tu, Românule, trebuie să ai sângele în mișcare, ai trăit în brațele Carpaților de mii de ani când alții au încercat să te alunge din ele tu te-ai luptat le-ai dat din cap si hotărât ai zis că pe aici nu se trece!. Tu, Românule, ai fost simplu și înțelept, darnic și dârz, nu uita cine ai fost și realizează unde ai ajuns!

 

Tot ce trebuie să știi despre alegerile europarlamentare. Pasul II: PSD

56751261_582338568901470_6112920493042434048_nLa pasul al doilea din drumul către ziua de 26 mai putem începe să vorbim despre candidații care se vor prezenta pe listele de vot. În topul listei partidelor candidate se află PSD, motiv pentru care vom începe și noi seria cu acest partid. Din păcate am apucat să promitem că vom fi imparțiali, așa că ceea ce urmează poate fi util și informativ, spre deosebire de cum v-am obișnuit.

PSD se declară un „partid de stânga modern şi progresist”. Ce înseamnă că e partid de stânga? cineva s-ar putea întreba. În teorie, asta înseamnă, de la Revoluția franceză încoace, că se supune libertății, dreptății sociale, egalității, progresului social și schimbării. În principiu, susține că statul trebuie să se amestece cât mai mult în treburile cetățeanului ca să îl ajute să progreseze – asta pentru că sursa tuturor inegalităților este societatea, iar inegalitatea trebuie combătută prin ajutorul oferit de stat categoriilor considerate vulnerabile. În ideea asta, PSD zice:

„Vocația noastră de partid de stânga este aceea de a face politică pentru oameni, politica oamenilor care muncesc din greu zi de zi pentru ca la sfârșitul zilei să aibă cu ce să-și plătească întreţinerea, să cumpere haine și mâncare pentru copii, să cumpere medicamente pentru cei bătrâni. Facem politica celor care lucrează în marile întreprinderi, atâtea câte au mai rămas, dar și a celor care lucrează în școli și grădiniţe și care au grijă de copiii noștri, a medicilor și asistentelor care își petrec zilele de naștere și sărbătorile făcând de gardă în spitale. Vom face politica celor mulţi care lucrează în supermarketuri, care nu au sâmbăta și duminica libere, care lucrează multe ore peste program fără să aibă curajul să ceară bani în plus de frica pierderii locului de muncă.”

                                                                                    – secțiunea „Viziune”, http://www.psd.ro

Din păcate, pagina lor dedicată europarlamentarilor PSD nu este funcțională, astfel că nu am avut de unde să obțin informații concrete privitoare la planul lor.

Primele persoane din lista lor de candidați (care cu siguranță ne vor reprezenta în PE):

  1. Rovana Plumb – 58 de ani, ministru al fondurilor europene. Este președinta Organizației de Femei a PSD, a mai fost europarlamentar în 2009 – 2012, când a propus o serie de măsuri pentru combaterea sărăciei femeilor europene. Ca orice membru PSD, DNA a solicitat în 2017 începerea urmăririi penale pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu. Insistă pe Facebook că guvernarea PSD a îmbunătățit economia, salariile și pensiile și critică Partidul Popular European pentru acuzațiile de corupție la adresa României.
  2. Carmen Avram – 53 de ani, jurnalistă, reporter Antena 3 din 2010.
  3. Iulian Claudiu Manda – 43 de ani, vicepreședinte Senat.
  4. Cristian Vasile Terheș – 41 de ani, preot greco-catolic, eliberat din exercițiul funcțiilor sacerdotale
  5. Dan Nica – 59 de ani, actual membru în PE, membru al grupului Alianței Progresiste a Socialiștilor si Democraților din Parlamentul European. Este și membru al comisiilor pentru industrie, cercetare și energie și pentru relațiile cu Statele Unite ale Americii. Și el a fost trimis în judecată pentru abuz în serviciu în 2016.
  6. Maria Grapini – 65 de ani, actual membru în PE, de profesie inginer textilist. A publicat 4 cărți (informație care nu este neapărat relevantă, dar este totuși ironică, având în vedere relația sa cu limba română).

În episodul următor, alianța 2020 USR PLUS.

(C)Iordache, antivaccinul și maneaua

Miorita

Săptămâna trecută, România s-a găsit din nou în avangarda prostiei, dar nu trebuie să ne speriem, deoarece nu ne confruntăm cu un sentiment nou ci, din contră, pentru românul de rând a devenit o postură aproape nostalgică. Diferiții participanți ai regnului animal au descoperit și evoluat un vast arsenal defensiv cu care reușesc să apere și să perpetueze specia, o manifestare absolut bizară a acestei evoluții fiind cea a homo sapiens berilus et micus, cohabitator al bine cunoscutului areal carpato-danubiano-pontic care, odată supus umilirii publice, devine incoerent, speriat si defensiv – exemplificat din plin de stimabila Dna. Olivia Steer, abominabilul domn Florin Iordache, reprezentant de seamă al unei linii lungi de politicieni din Caracal, și să nu uităm de surprinzătorul domn Dan Bursuc, sau mai exact de cârmuitorii deciziei de a îl angaja pe post de prezentator al premiilor gopro, pogo, pardon Gopo.

Partea cea mai interesantă este că bizareriile nu își găsesc culcușul hain în modul de răspuns la această umilire, ci mai degrabă în poziția abordată de restul societății. Adică? Cumva românul, când vede că alții arată cu degetul spre altcineva și nu spre el, are un ego care crește direct proporțional cu numărul de reality-show-uri  văzute la televizor și are falsa senzație că el e mult mai inteligent decât cel atacat. Să nu mă înțelegeți greșit, de cele mai multe ori este adevărat, dar critica socială are rolul de a pune, în mod indirect, oamenii în acea postură de a fi criticat. Forțează la introspecție și la educație. În schimb, noi ne urcăm toți pe un cal mare al superiorității intelectuale și galopăm trufași prin țară, nu contează că doar o persoană are hățurile și știe ce face, pentru noi fiind mult mai important să ai un loc pe șa.

Morala săptămânii: „România te iubesc!”

As of last week, Romania has found itself once again in the vanguard of stupidity, but don’t fret this isn’t by far a new feeling; au contraire, for the basic Romanian this has become some sort of a nostalgic posture. Some of the most representative characters of the animal kingdom have discovered and developed a vast defensive arsenal which helps them defend and continue their species; an absolutely bizarre manifestation of this development is that of homo sapiens berilus et micus, cohabitating the Danube-Carpathian areal who, once subjected to public humiliation, turns into an incoherent, scared and defensive creature – fully exemplified by the esteemed lady Olivia Steer, the abominable „gentleman” Florin Iordache, from a long line of Caracal politicians and let’s not forget about the surprinsing other „gentleman” of the hour, Dan Bursuc, or more specificly those who decided to make him the image of the gopro…pogo…beg your pardon, GOPO awards.

Most interestingly, the bizarre part isn’t the actual response to this humiliation but, rather than that, it’s the stance that most of society takes. Meaning? Somehow the Romanian person, upon seeing that other people point their finger towards someone else rather than himself, develops an ego that grows proportionately with the number of reality shows he’s watched, thus giving him the false feeling that he’s so much smarter than the one who’s being attacked. Please, don’t get me wrong, this is true in most cases. However, social criticism has the role of indirectly putting people in the place of those who are critiqued. This forces introspection and education on people. Instead, we’d rather hop on that high horse of intellectual superiority and we gallop loftily throughout the country, inattentive of who holds the reins and knows what they’re doing. To us, it’s far more important to hold a place on the saddle.

All in all, the moral of this week: „Romania, I love you!”

Gandiri ale Normalului. Partea I

VG3345-1000x1000.jpg

Este ușor să ajungi într-o extremă, indiferent de natura ei – cumva în evoluția unor concepte se ajunge la un moment în care toți participanții acceptă acel concept ca fiind normalul, iar prin modul în care oamenii înțeleg această idee a normalului, un non-stimulent, tendința naturală a lor este să caute stimuli și să rupă limitele impuse de acest status-quo al normalității.

Sau, mai simplu spus, extremele fac oamenii să pară mai interesanți, inteligenți sau avangardiști (orice ar însemna acest cuvânt, ați observat că singura dată când se folosește acest cuvânt e de obicei de oameni care se consideră avangardiști?).

Eu cred că vorbim de o eroare în percepție, sau un truc psihologic, depinde cum vrei să privești lucrurile (pun intended). Să vezi normalul ca pe un concept rigid, imobil este total greșit, o variantă mai ușor de vizualizat ar fi un interval, un interval ce conține toate valorile, obiceiuri, cuvinte, și norme acceptate de toată societatea pentru buna ei funcționare.

Am spus truc psihologic pentru că o persoană suficient de dibace poate conștientiza și delimita foarte bine ce aparține normalului și ce nu, având posibilități infinite de a exploata oameni sau situații pentru profit sau atenție. În mod interesant, aceste comportamente pot exista în mod conștient sau nu, ba chiar putem intra și în sfera patologicului.

Unul din cele mai distribuite citate legate de normalitate pe absolut toate mediile sociale este cel al lui Vincent Van Gogh “Normalitatea este un drum pavat: Este confortabil de mers, dar nu cresc flori pe el”. Aici îmi doresc să schimb opinia cititorului, normalul nu este doar un drum comod, este piatra rupta din munte de spatele minerului, e unealta ce îi dă forma, este inovația umanității și eficienta necesității. Normalul conține disciplina mută a sute de generații pe care toți ne sprijinim, normalul conține profunzime și sentimente greu de inteles, dar extraordinare de descoperit.

Profesorul meu de filosofie avea o vorba foarte draguta, “cel mai greu lucru în lumea asta copii, e să fii normal!” Aș vrea să aud și opiniile voastre pe acest subiect, nu ezitați să le împărtășiți!

index

Now for our English speaking thinkers!

It’s easy to get to an extreme regardless of its nature – somehow in the evolution of concepts it comes to a moment when all participants accept that concept as normal, and by the way people understand this idea of ​​normal, a non- stimulant, their natural tendency is to seek stimuli and break the limits imposed by this status quo of normality.

Or, simply, extremes make people look more interesting, intelligent or avant-garde (whatever that word means, have you noticed that the only time that this word is used is people who consider themselves avant-garde?).

I think we’re talking about an error in perception, or a psychological trick, depends on how you want to look at things (put intended). To see normal as a rigid, immobile concept is totally wrong, a more readable version would be a range, a range that contains all the values, habits, words, and norms accepted by the whole society for its proper functioning.

I say a psychological trick because a sufficiently skilled person can well know and delineate what belongs to normality and what does not, having infinite possibilities to exploit people or situations for profit or attention. Interestingly, these behaviors may exist consciously or not, and we can even enter the pathology.

One of the most shared quotes about normality on all social media is Vincent Van Gogh’s “Normality is a paved road: It’s comfortable to walk, but no flowers grow on it.” Here is where I want to change the reader’s mind, normality is not just a convenient way, it is the rock being broken out of the mountain by the miner, the tool that gives it its shape, is the innovation of humanity and the efficiency of necessity. Normality contains the silent discipline of hundreds of generations that we all lay our heads on, the normal contains depths and feelings that are hard to understand but extraordinary to discover.

My philosophy professor had a very nice saying, “the hardest thing to do in this world, children, is to be normal!” I would also like to hear your views on this subject, do not hesitate to share them!

Gandiri Sociale sau Don Quixote pe magarul lui Buridan

magar  Nu stiu cat de mult ii pasa romanului de noua reclama Gillette, suspiciunea mea e ca in spatiul carpato-danubiano-pontic se folosesc mai mult coasa, sabia ninja si iataganul, dar am vazut ca sunt oameni mai tineri si mai confuzi in legatura cu problema pe care incearca sa o ridice aceasta companie taietoare de mustaturi si probleme sociale. Si aici nu incerc sa supar acest popor brav si mandru, dar in principiu pe noi problemele vestice ne lovesc asa ca un ecou abia inteles, si de obicei tinde sa se manifeste in aceeasi maniera, prost inteles.
Pe scurt noua reclama Gillette incearca sa ne sensibilizeze la problemele barbatilor inca de la inceputul formarii lor ca oameni, toate invelite intr-un voal pufos de feminism, pentru ca stim cu totii al cui era marul si Discordia nu trecea printr-o perioada de tranzitie. Principalul punct al clipului este acela ca barbatii sunt agresorii iar cei care sufera sunt barbatii care sunt mai sensibili, si cumva dau de inteles ca tot aceia care agreseaza sunt hartuitori sexuali si toxici cu femeile. Clipul se termina cu un apel tot catre barbati sa intervina in situatiile acestea si sa apere lumea sensibila si inocenta.

A trebuit sa vad clipul asta de aproape 2 minute de mult prea multe ori, si tot de atatea ori m-am oprit la jumatate pentru ca nu stiam ce ma deranjeaza mai tare. Cea mai mare greseala este premiza, la inceputul clipului se contureaza o situatie exagerata si se prezinta ca realitatea de zi cu zi. Si mie imi pare clar ca Gillette nu da doi bani pe Gigel ca isi ia bataie de la colegi pe teren ca manca guma cu partea dreapta, si ca totul e facut sa exploateze noua „ideologie” de „corectitudine politica” in care fiecare persoana e speciala si sensibila la orice adiere sau iluzie de agresiune. Aici apare acel ecou de care vorbeam mai sus, ca la americani a aparut treaba asta cu „Corectitudinea” si „Egalitatea”, care sunt niste pervertiri imense la intelesul lor original, si apoi s-a reverberat si in Europa mai bogata iar in ceva timp o fie un al treilea lant din telefonu fara fir in Europa muncitoreasca. Lant ce va aduce noi deformari la concepte deja proaste. O alta chestie deranjanta e feminismul asta subiacent clipului, in primul rand o femeie poate fi agresorul iar in al doilea rand o femeie este perfect capabila sa se apere, vorba aia „Egalitate”.

Las un pic clipul la o parte, si ma adresez noilor generatii (nu ca a mea ar fi prea veche, dar sunt cam la mijloc si pot sa vad mai multe opinii). Cu totii avem experiente neplacute, cu batai la scoala, cu sicanari, si situatii stanjenitoare sau stupide, fie ca ele se intampla acasa, la scoala sau pe strada. Nu este nici prima oara cand se intampla unei generatii si garantez ca nu va fi nici ultima, eu cred ca e in natura noastra umana, de mamifer social sa ne plasam intr-un loc pe ierarhia mediului nostru. Iar mai ales cand vorbim de varste tinere trebuie inteles ca nimeni nu intelege cum functioneaza sistemul asta dubios in care ne perindam si totul este instinctual: daca copilul ala iti zice un lucru urat si primeste aprobarea grupului pentru ca stimuleaza cu o emotie acel grup, de exemplu, ii amuza, iar acel copil va continua sa repete acel act pentru aceeasi aprobare si astfel urcand in ierarhia sociala. In acelasi stil se foloseste si frica prin intimidarea fizica sau psihica. Ideea e ca daca te afli in postura de agresat nu astepta sa te salveze cineva sau sa treaca, mai ales ca asta da de inteles corporatia lama. Cel mai bine scapi de o situatie problematica confruntand acea situatie, si aici nu ma refer la violenta, tactul si inteligenta sunt mult mai eficiente si daca nici asa nu merge cere un sfat de la un adult.

Ma uit la cei de 16-18 ani de acum, si mai ales cei din vest, si vad multa confuzie intr-o perioada definita de confuzie. Noile doctrine au diluat rolurile clasice, un model de barbat sau femeie. Si observ aceeasi diluare si in comportamentele lor, in preocuparile si in final in mentalitatea lor. La nivel de individ nu are relevanta asa mare, dar la nivel de societate lucrurile devin mai complicate, de exemplu parintii mei stiau ca trebuie sa munceasca, sa termine un liceu, mai rar facultate, si sa intre voiosi in campul muncii totul spre binele Socialist in care toti dansau in lapte si se inveleau cu paine. Clar ca nu erau lucrurile ideale, dar a fost o generatie care si-a stiut pozitia in societate, si a stiut ce isi doreste de la societate, fapt concretizat in 1989. Tragand paralela cu tinerii de astazi, mai mult cei din vest, vad multa pasivitate, mult activism fantoma unde ne prefacem pe internet ca suntem preocupati de o cauza nobila in speranta ca si noi devenim nobili, o generatie de sensibili, de suparati, si convinsi ca cineva ii oprima. Asa ca va rog sa scoateti capul din ceata, sa va formulati gandurile voastre si sa constientizati ca mediile sociale in care existati un concepute de niste oameni care au in cap cum sa extraga bani din voi, nu cum sa va educe.

Realitati – in prag de Centenar

În anul de grație al Domnului 2018 (deși îndrăznesc să spun că încă din 2017), românii de pretutindeni sărbătoresc, cu siglă colorată și tot tacâmul, Centenarul Marii Uniri. Primul contact cu această sărbătoare l-am avut la 1 decembrie 2017, când se sărbătorea aproape Centenarul: instituțiile nu ziceau că sărbătoresc ziua națională, ci eram „în prag de centenar”. Între timp, în populația de rând Centenarul a ajuns așa, ceva sfânt, ceva ce nu e neapărat un eveniment în sine, o realizare a poporului contemporan, dar TREBUIE respectat. Nu-l vedem, nu știm de ce e mai special decât 99 sau 101, dar cu siguranță știm că are o autoritate gigantică în inima românului.

Spațiul virtual-social a dat centenarului o aparență de monstru sacru, ceva ce depășește cu mult conceptul de trecere a timpului și de aniversare, ajungând să semnifice un ideal, un model desăvârșit la care trebuie să aspirăm. Am văzut cum putem să judecăm oamenii prin prisma centenarului, cu titluri precum „De ce suntem pasivi de #CENTENAR?” (da, desigur că are și # în față, altfel nu ar fi serios), sau mentalități de tipul „păi cum, așa ne comportăm, în prag de centenar?!” (de parcă centenarul ar fi noua forță divină care ne judecă faptele). Unii sunt mândri că au absolvit facultatea în anul centenar, ca și cum le-ar conferi mai multă valoare studiilor. Au fost acordate distincții naționale si medalii de onoare cu tematica centenarului. Au fost omagiați oamenii care au împlinit 100 de ani în anul centenarului (nu, nu glumesc, a fost o ceremonie întreagă). Sunt nenumărate exemplele în care cuvântul „centenar” este folosit ca introducere în toate contextele posibile, fie că are sens, fie că nu. O căutare pe Facebook a acestui cuvânt vă va deschide noi orizonturi pe care nu știați că centenarul le-a atins dinainte.

Și pentru că centenarul a atins dimensiuni de dragon din basme pe care locuitorii satului trebuie să-l hrănească zilnic ca să nu-i mănânce, m-am întrebat unde s-a născut acest dragon. Pare bine organizat, are o „identitate vizuală” uniformă, peste tot e aceeași siglă cu același motto – „Sărbătorim împreună”. Aparent, sărbătorim împreună cu Ministerul Culturii și Identității Naționale, unde poartă denumirea de proiect strategic. Strategie pentru ce? Din discursul ministrului, strategie pentru „unitate în diversitate”: dacă vrem să omagiem așa cum se cuvine pe înaintașii noștri care au înfăptuit marele miracol al unirii, trebuie să „ne întrebăm cu ce putem contribui – nu cu vorbe mari ci cu fapte modeste, în fiecare zi – pentru ca România mea să devină România noastră”. Și să ne unim cu toții, indiferent de diferențele religioase, ideologice, de educație sau etnice. Cu alte cuvinte, e o formă de publicitate la nivel național pentru promovarea diversității, cu pretextul omagierii personajelor istorice.

În acest scop a fost creat Comitetul interministerial pentru Centenar, care, n-o să ghiciți niciodată, se află sub conducerea prim-ministrului. Chiar dacă sună ca o entitate puțin comunistă, eu zic să nu vă lăsați păcăliți de prima impresie, e chiar profund comunistă. Acest comitet s-a reunit de câteva ori în acest an, în scopul de a acorda sume mari de bani din bugetul statului pentru diverse activități/evenimente menite să promoveze cultura (atât de diversă) românească și să trezească simțământul patriotic în sufletul de român. Suma totală acordată pentru cele 529 de proiecte aprobate este de 150 de milioane lei, iar printre ele se numără:

  • Amplasarea și dezvelirea bustului geografului francez Emmanuel de Martonne într-un scuar central din municipiul Oradea
  • Festivalul Cerbul de Aur
  • Statuia Reginei Maria în orașul Eastwell, comitatul Kent (locul de naștere al Reginei)
  • Ședința omagială a Guvernului României. Ședința omagială a Parlamentului României
  • Ședință solemnă a camerelor reunite ale Parlamentului României sub titulatura “Pe urmele istoriei întru cinstirea ei”
  • Agresiuni identitare și patrimoniu nematerial
  • [re]tracing – Bucharest International Dance Film Festival, ediția a-IV-a
  • Nesupusele – 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă
  • “De la o generație la alta, prin diversitate culturală, la Centenarul Marii Uniri”
  • Marea Unire – Armonie în Diversitate

Acestea sunt doar câteva exemple de proiecte care și-au făcut loc cu pretextul Marii Uniri, deși nu știu dacă puteau fi mai departe de conceptul de zi națională decât atât. Majoritatea proiectelor sunt însă un pic mai puțin lipsite de imaginație, suficient cât să ne ducă cu gândul la bine cunoscuta propagandă: statui, monumente, expoziții, concerte, lansări de carte cu specificul centenarului (desigur). Acestea sunt desfășurate mai mult la nivel local, astfel încât nu vom ști niciodată câte dintre cele 529 de proiecte și-au atins scopurile mărețe.

Și, ca să nu cumva să ratăm scopul acestei strategii a Ministerului, a fost publicat documentul în care se face o prezentare a conceptului (care poate fi consultat la http://www.cultura.ro/document-programatic-privind-aniversarea-centenarului-marii-uniri), enumerând o serie de argumente dintre care am constatat că foarte puține reușesc să și exprime ceva, iar ceea ce exprimă nu pot să spun că îmi trezește un profund simț patriotic:

  • renaşterea şi revigorarea mândriei naționale pe bazele unui patriotism autentic, profund şi consistent, de tip european, echilibrat, civic, pozitiv, neconflictual şi nediscriminatoriu;
  • crearea în rândul majorității populației şi pe ansamblul întregii societăți româneşti a unei stări de emulație pozitivă, de reunire şi solidaritate, în jurul marilor obiective şi proiecte de țară;
  • Numai o populație educată şi mobilizată în spiritul patriotismului civic de tip european poate fi susținătoarea şi forța motrice determinantă în prefigurarea şi realizarea marilor obiective, proiecte şi idealuri de țară;
  • Principiul toleranței și diversității culturale.

Am scris aceste rânduri pentru că spațiul virtual este un spațiu magic, unde suntem cu toții cetățeni, iar legea locului este aderarea la conceptele populare la un moment dat, fără prea multe semne de întrebare. Acolo unde există prea multă informație, ea poate fi ignorată sau manipulată în orice fel. Conceptul de „centenar” de pe Facebook nu are nicio legătură cu originea sau scopul lui, iar scopul lui este tocmai acela de a irosi banii statului (lucru care îngrozește atât de mult mințile românilor, după cum am observat după ultimele evenimente) prin propaganda partidului comunist român. Pardon, social democrat.

Informațiile complete despre acest proiect sunt pe site-ul Ministerului, www.cultura.ro.