Tot ce trebuie să știi despre alegerile europarlamentare. Pasul IV: ALDE

59951315_177436169857243_7798041926556450816_n.png

Campania electorală a început, iar dacă v-ați săturat de milioanele de afișe, bannere, panouri, fluturași și pliante, false sau nu, frumos colorate sau nu, care nu transmit niciun mesaj și nu oferă nicio informație, aici este locul unde găsiți sinteza tuturor programelor partidelor candidate la alegerile europarlamentare din 26 mai. Astăzi am ajuns la ALDE, partidul care se descrie ca fiind de centru-dreapta, cu o doctrină liberală, care îl are în frunte pe președintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu.

ALDE = Partidul Alianța Liberalilor și Democraților

Președinte – Călin Popescu Tăriceanu

Înființare – 19 iunie 2015, prin fuziunea Partidului Liberal Reformator cu Partidul Conservator

Slogan – „Redăm România românilor”, #EUrespectRomânia

Având în vedere că postările noastre au ca scop gruparea informațiilor necesare pentru o un vot în relativă cunoștință de cauză, sursele noastre sunt exact ceea ce ne oferă fiecare candidat. Astfel, de la fiecare partid am cules ceea ce ei înșiși au considerat că este important să împartă cu noi (aici, de pe site-ul 2019.alde.ro). Spun asta pentru că, dacă ați observat că unele postări sunt mai bogate în detalii decât altele, asta este fiindcă partidul candidat a pus la dispoziție o cantitate mai mare de informații. Așadar, să vedem ce planuri și ce candidați are ALDE pentru Parlamentul European.

  1. „Europa coeziunii – Nu lăsăm pe nimeni în urmă”: ne îndeamnă să cerem fonduri europene;
  2. „Europa sănătoasă – Sănătatea românilor nu se negociază!”: ne garantează accesul la medicamente și „terapii inovatoare”;
  3. „Europa competitivă – Şi noi putem fi cei mai buni!”: ne garantează subvenții mai mari în agricultură;
  4. „Europa nediscriminatorie – Dublul standard, interzis!”: ne garantează produse de calitate mai bună în magazine;
  5. „Europa libertăţii: Schengen – Lupta e grea, dar o vom câştiga!”: ne garantează accesul la spațiul Schengen;
  6. „Europa viitorului – Tinerii noştri, de nepreţuit!”: ne garantează mai multe fonduri pentru programul Erasmus;
  7. „Europa tuturor – Munca ta trebuie răsplătită!”: ne garantează „salariu și beneficii sociale corecte”;
  8. „Europa energiei sustenabile – România, jucător pe piaţa energiei!”: ne garantează asigurarea stabilității energetice și apărarea intereselor strategice ale României;
  9. „Europa dunăreană – Autostrada fluviala până în Vest!”: ne garantează Dunărea navigabilă tot anul, modernizarea porturilor, investirea în transportul mai ieftin de mărfuri până în vest;
  10. „Europa întreagă – Noi am putut, pot si ei!”: ne garantează implicarea României în integrarea europeană a Moldovei și celorlalte țări din Balcanii de Vest. „România e capabilă să-și asume rolul de lider regional”;
  11. „Europa solidară – Împreună egali suntem mai puternici!”: ne garantează că vom fi parteneri egali în UE și vom lua împreună toate deciziile importante.

Aceasta este oferta publicată de ALDE pentru locurile în Parlamentul European. Din păcate, mai multe detalii nu există, astfel că nu avem o prezentare a modalităților prin care aceste scopuri pot fi atinse. Numitorul comun al acestor puncte pare a fi, totuși, solicitarea unor sume mai mari Uniunii pentru domeniile menționate.

În ceea ce-i privește pe reprezentanții partidului, cei care vor urma să ne reprezinte și pe noi în PE, aceștia sunt:

  1. Norica Nicolai – 61 de ani, deputat în PE din 2009. A fost procuror până în 1991, după care a părăsit procuratura și a fost consilier juridic, iar până în 1997 a fost și avocat în baroul Călărași. A început cariera politică în PNȚCD, apoi a intrat în PNL, iar acum face parte din ALDE. În 2007, Călin Popescu Tăriceanu a desemnat-o pentru funcția de ministru al justiției, însă Traian Băsescu a refuzat să o confirme. Este de părere că Uniunea a ajuns „prea politizată, prea subiectivă, cu prea mult dublu standard” și dorește reformarea acesteia, precum și acordarea mai multor fonduri către România, pentru că „distribuția banilor europeni trebuie să aibă în vedere reducerea decalajelor între regiunile din interiorul UE”.
  2. Daniel Barbu – 61 de ani, istoric, fost ministru al culturii, fost președinte al Autorității Electorale Permanente, absolvent al Academiei de Artă din București. A fost unul dintre inițiatorii legii speciale pentru Roșia Montană (care a generat atâtea proteste). La 22 aprilie, a fost pus sub urmărire penală de către DNA pentru infracțiunea de neurmărire conform legii a respectării destinației subvențiilor acordate formațiunilor politice.
  3. Renate Weber – 63 de ani, europarlamentar din 2007, avocat în baroul București până în 2004, militantă pentru drepturile omului. La fel ca și Norica Nicolai, a declarat că nu susține referendumul din 26 mai și nu îndeamnă alegătorii să voteze. Critică atât președintele țării, cât și oficialitățile Uniunii Europene și susține că UE ar trebui să pună pe primul plan țările mai puțin dezvoltate.
  4. Ovidiu Silaghi – 56 de ani, inginer, fost ministru al transporturilor, fost ministru pentru IMM, comerț și mediu de afaceri. Și-a început cariera politică în PNL, în 1990. S-a aflat sub urmărire penală pentru trafic de influență vreme de 5 ani, până în 2018 când dosarul a fost clasat. Susține, de asemenea, că autoritățile UE au avut un comportament inacceptabil față de România și are îndemnuri naționaliste față de viitorii europarlamentari români.
  5. Varujan Vosganian – 60 de ani, economist, scriitor, vicepreședinte ALDE, deputat. Este susținător al unirii Moldovei cu România, declarând că atât timp cât există două state separate (România și Republica Moldova), „poporul român va fi ultimul popor care va purta rușinea de a fi divizat de o frontieră artificială”. A fost ministru al economiei, atât în guvernul Tăriceanu cât și în guvernul Ponta. DIICOT a solicitat de 2 ori începerea urmăririi penale pentru complot și subminarea economiei naționale, însă Senatul a respins ambele solicitări. La fel ca și candidații precedenți, susține neparticiparea la referendumul organizat tot pe 26 mai.
  6. Andrei Dominic Gerea – 50 de ani, economist, în prezent deputat, vicepreședinte ALDE.

În episodul următor, PNL.

Tot ce trebuie să știi despre alegerile europarlamentare. Pasul III: Alianța USR PLUS

57417776_353810031909929_4308198118848987136_n

Slogan (sau unul dintre ele): „Fără hoție ajungem departe”

Alianța USR PLUS s-a format special pentru aceste alegeri și, neavând sprijinul anilor de notoriertate și popularitate, au trebuit să țină pasul prin mult efort pentru vizibilitate și atenție. Au  un website special pentru alegeri, astfel că ne e mai ușor să obținem informații cu privire la platforma lor. Dacă nu ați vizitat site-ul până acum (https://www.usrplus.ro/), conținutul acestuia se împarte între critica lui Dragnea & restul corupților (cuvintele lor, nu ale noastre) și informații concrete cu privire la activitățile și proiectele lor. Pe Facebook, lucrurile stau puțin diferit, întrucât platforma le permite să vorbească mai mult, mai informal și cam despre orice vor ei. Ceea ce nu e un lucru rău, pentru că un competitor nou trebuie să se facă văzut, iar strategia lor de PR e destul de bună față de scopul pe care vor să îl atingă.

Oferta lor politică acoperă foarte multe domenii, de la justiție, la educație, până la o armată europeană. Totul în oferta lor presupune măsuri luate la nivel european, mulate cumva pe ce are și România nevoie. Ca exemplu:

  • Justiție: propun crearea la nivel european a unei legislații uniforme privind infracțiunile de corupție, ceea ce înseamnă să fie aceleași reguli pentru toată lumea, care să nu poată fi modificate la nivel național de fiecare dată când se mai deschide un dosar penal pentru cineva important. Vor să impună măsuri care să asigure și să apere independența presei și accesul facil la informațiile de interes public, să securizeze granițele, să asigure respectarea drepturilor cetățenilor români în UE, drepturile consumatorilor și altele.
  • Sănătate: în afară de promisiunea de a construi și moderniza spitalele, care este, probabil, cea mai arzătoare dorință a românilor (conform Facebook), propun și introducerea unor standarde europene pentru calitatea serviciilor și a managementului din spitale, accesul la o rețea regională pentru transplant, reguli noi pentru accesul la medicamente și programe de prevenție, bazate pe nutriție și educație în sănătate.
  • În educație, se concentrează mai mult pe măsuri sociale, pentru a facilita accesul la educație a celor care abandonează școala, cum ar fi decontarea transportului pe toată perioada de școlarizare și reabilitarea unităților de cazare pentru elevii care stau la distanță. Vor alocarea de fonduri europene pentru dezvoltarea învățământului vocațional, tehnic și agricol, precum și un fond special la nivelul UE numit „Nimeni nu rămâne în urmă”, care se concentrează pe scăderea ratei abandonului școlar. În principiu, ideea ar fi ca școlile să formeze oamenii pentru toate tipurile de meserii.
  • Propun să aderăm la zona euro.
  • În domeniul agricol, și-ar dori „crearea clasei de mijloc la sate, ridicarea ruralului și prin economie non-agrară, dezvoltarea fermelor de familie, asocierea fermierilor, încurajarea lanțului scurt dintre producător și consumator”, prin dezvoltarea fermelor mici/mijlocii, debirocratizarea procedurilor de obținere a fondurilor și recunoașterea europeană a terenurilor agricole ca parte a patrimoniului social și natural local.
  • Nu au omis nici infrastructura și vechea dorință de autostrăzi.
  • Pentru antreprenoriat, propun încurajarea afacerilor de familie, simplificarea și digitalizarea procedurilor de înregistrare a firmelor, educația antreprenorială, dar și un fel de incluziune socială.
  • În ceea ce privește securitatea, Alianța susține „promovarea unei comunități strategice la nivel european și transatlantic care împărtășește aceeași înțelegere a amenințărilor de securitate convenționale și neconvenționale (terorism, atacuri cibernetice, dezinformare, schimbări climatice, fluxuri migratorii)”, precum și o armată europeană.

În mare, cam asta e oferta Alianței pentru PE, însă puteți găsi broșura completă pe site-ul lor menționat mai sus. În ceea ce privește candidații, în fruntea Alianței este Dacian Julien Cioloș, al 64-lea prim-ministru al României, fost ministru al Agriculturii și fost comisar european. În 2018, a înființat Partidul Libertății, Unității și Solidarității, partid de centru, centru-dreapta.

Pe poziția 2 se află Cristian Ghinea, membru USR, politolog și publicist. În 2015 a fost consilier de stat pentru afaceri europene la Cancelaria Guvernului României, iar în 2016 a fost ministrul Fondurilor Europene (în guvernul Cioloș). Ca studii, în România a urmat cursurile SNSPA, iar masteratul l-a obținut la London School of Economics and Political Science.

Pe poziția 3 – Dragoș Nicolae Pîslaru: membru PLUS, fost ministru al muncii în guvernul Cioloș. Are studii în economie, la ASE, London School of Economics and Political Science, precum și doctorat în științe economice.

Pe locul 4 – Clotilde Marie Brigitte Armand: membră USR, consilier la Primăria Sectorului 1 (a candidat pentru primăria sectorului 1, fiind însă clasată pe locul 2 în alegeri). S-a născut în Franța, dar în teritoriul din Caraibe al Franței, în arhipelagul Guadelupa, care este un departament de peste mări al Franței (fun fact, nu prea are relevanță în context). Acum este director general al grupului de firme Egis în România, Bulgaria și Republica Moldova. De la universitatea tehnică École centrale de Paris a obținut diploma de inginer, iar studiile postuniversitare le-a urmat la MIT din Cambridge, Massachusetts.

Pe locul 5 – Ioan Dragoș Tudorache: membru PLUS, judecător, fost șef al Cancelariei premierului și fost ministru de interne în guvernul Cioloș. A participat la misiunea din Kosovo, sub egida ONU, unde a condus departamentul juridic. În prezent, este șef de unitate pentru Politica de returnare și combaterea migrației ilegale din cadrul Direcției Generale Afaceri Interne și Migrație din cadrul Comisiei Europene.

În episodul următor, ALDE.

Tot ce trebuie să știi despre alegerile europarlamentare. Pasul 1

Heuroparlamentare

Fie că ne place, fie că nu, politica face parte din viețile noastre, ceea ce e puțin ironic având în vedere faptul că țara noastră nu se poate bucura de conceptul clasic de politică, ci de o caricatură coruptă a ei, pentru motivele pe care le știm și de care râdem cu toții (a pagubă). De aceea, noi ne-am scos de la naftalină spiritul civic și ne-am hotărât să facem o serie despre mult așteptatele alegeri europarlamentare; o serie informativă, fără opinii personale și fără remunerații de la partide.

Înainte să luăm la rând partidele care s-au înscris pentru aceste alegeri și să vedem ce reprezentanți au și ce ne promit, ne-am gândit că ar fi bine să începem cu începutul, și anume ce votăm, cum votăm, ce este Parlamentul European și ce fac europarlamentarii odată ce ajung acolo.

  1. Ce votăm?

Lista candidaților cuprinde 23 de partide și 7 candidați independenți. Fiecare partid candidat are, la rândul său, o listă de reprezentanți, care nu poate depăși cu mai mult de 10 numărul de reprezentanți la care are voie România în PE. Asta înseamnă că, dacă România are desemnate 33 de locuri în PE, lista unui partid poate cuprinde maxim 43 de persoane. România a primit un loc în plus față de ultimele alegeri, iar numărul total al europarlamentarilor va scădea de la 751 la 705, totul ca urmare a Brexit (Marea Britanie nu va mai avea reprezentanți în PE).

  1. Cum votăm? Cum funcționează voturile?

Este foarte important de știut faptul că se poate vota oriunde în țară, nu doar în localitatea de reședință. Putem merge la orice secție de votare, unde vom fi înscriși pe o listă suplimentară. Conform legislației europene, fiecare țară trebuie să asigure o reprezentare proporțională a candidaților. Asta înseamnă că cele 33 de locuri disponibile vor fi repartizate proporțional partidelor, în funcție de numărul de voturi pe care l-au obținut. Partidul cu cele mai multe voturi va trimite cel mai mare număr de reprezentanți. Nu vor merge în PE oameni de la un singur partid. Fiind una dintre țările „mici și neprivilegiate”, România are dreptul la un număr destul de mare de eurodeputați, fiind a 6-a țară din UE după numărul de deputați.

  1. Ce este Parlamentul European?

Parlamentul European este, împreună cu Consiliul UE, organul legislativ al Uniunii. Deși nu are și drept de inițiativă legislativă, rolul lui este foarte important, întrucât toate directivele, ordonanțele și deciziile sunt adoptate de aceste instituții. Iar aceste acte se transpun de drept în legislația noastră și sunt obligatorii, cu prioritate față de legea națională. Tot Parlamentul European este și cel care are control asupra bugetului Uniunii și asupra Comisiei Europene (alege președintele Comisiei și aprobă Comisia – poate forța Comisia să demisioneze în urma unei moțiuni de cenzură).

  1. Ce fac europarlamentarii odată ce ajung acolo?

După alegeri, deputații europeni formează grupuri politice, bazate pe o platformă comună. Acum sunt 8 astfel grupuri formate, ele fiind un fel de partide în afara partidelor, la care să adere deputații din fiecare țară conform convingerilor lor. La prima ședință, aleg președintele Parlamentului, apoi aleg noul președinte al Comisiei, iar apoi aprobă întreaga Comisie. Dacă vă întrebați ce primesc oamenii pe care noi îi trimitem în Parlamentul European, ei bine, ei au o indemnizație lunară pentru cheltuieli generale (care în 2019 este în valoare de 4.513 euro), cheltuieli de deplasare la reuniunile Parlamentului, diurnă de 320 de euro pe zi în perioadele de activitate parlamentară, dar și un buget de 24.943 de euro lunar pentru salariile asistenților.

Așadar, în ziua de 26 mai, când veți medita dacă să #stațiacasă sau să mergeți la vot, e bine să aveți undeva într-un colț al minții consecințele votului și în mâinile cui ați vrea să puneți puterea de a legifera pentru Europa.

Despre lupta între normele sociale și unicitatea sinelui

Special Squad.jpg

[RO]

Încetul cu încetul, regulile și formalitățile devin un motiv de dat ochii peste cap. Aș fi tentată să spun că devin o fobie, însă cu toții știm că piața de fobii imaginare este deja suprasaturată și nu aș vrea să mai adaug la ea. Deși regulile (scrise sau nescrise) sunt lipiciul invizibil care ține o societate în stare de funcționare, tot mai mulți oameni se dezic de ele, transformând acest lucru într-o formă de activism, dându-mi senzația că ele, de fapt, se fac vinovate de o jignire personală a individului.

De ce trebuie să ne îmbrăcăm decent? De ce trebuie să cooperăm cu colegii dacă nu ne place de ei? De ce trebuie să respectăm un dress-code? De ce trebuie să fim politicoși și să ne controlăm limbajul? De ce trebuie să ne controlăm emoțiile în public și să ne abținem? De ce nu putem să ne exprimăm exact așa cum simțim în fiecare secundă a vieții noastre?

Răspunsul este: putem. Dar cât este de util? Într-o gândire simplistă, regulile sociale se leagă de îngrădirea sinelui. Iar într-o lume în care oamenii simt nevoia să fie din ce în ce mai vizibili, respectarea regulilor/normelor devine dușmanul, pentru că „exprimarea personalității” devine o chestiune de formă, nu de fond. Fiind mai important cum te percep oamenii vizual, dezvoltarea sinelui ca personalitate complexă nu mai e o prioritate, ci e suficient să te perceapă ca fiind special la suprafață. Și nimeni nu poate părea special dacă face la fel ca toată lumea. Atunci intervine dorința de a fi contra curentului, contra oricărui lucru care seamănă un pic a normă.

Desigur, nu am nimic împotriva acestui lucru; atât timp cât majoritatea înțelege că trebuie respectate o serie de reguli sociale fără ca acestea să le atace personalitatea, cei care aleg să nu le respecte nu au un impact notabil. Haosul nu se declanșează în societate atât timp cât majoritatea menține această societate în stadiu de funcționare. Ceea ce mă surprinde, în schimb, este că am observat că oamenii care nu respectă regulile și își fac un scop din asta, o fac tot în mod organizat. Sună paradoxal, însă ei și-au creat o bulă în interiorul unei bule unde respectă cu toții un alt set de reguli, create de ei, lăudându-se apoi unii pe ceilalți pentru curajul de a fi ei înșiși într-o lume atât de restrictivă. Se creează o comunitate, pentru că nevoia de acceptare socială încă există, comunitate în care cu toții respectă aceleași reguli (ca să nu zic că deja se îndreaptă spre a deveni stereotipuri, lucrul de care se temeau cel mai tare) și în care se simt în siguranță.

Ce vreau să zic e că rebeliunea față de reguli nu e atât de rebelă pe cât ar da impresia. Inevitabil, apare o comunitate de oameni cu aceleași dorințe și nevoi, iar acolo în comunitatea lor există o serie de reguli care au apărut tocmai fiindcă oamenii au același comportament. Și, nu știu dacă ați observat, dar oricine nu se raliază la acele reguli/terminologie/convingeri, nu va fi acceptat sau măcar tolerat.

La finalul zilei, normele sociale ne ajută să conviețuim, tocmai din motivul că oamenii sunt diferiți și nu se va putea crea o armonie naturală dacă fiecare s-ar exprima constant așa cum simte. Regulile nu sunt un atac personal atât timp cât știi că îți poți menține individualitatea și îți poți exprima personalitatea și fără controversă și factor de șoc. Voi ce credeți, cât de ușor vă este să vă exprimați în limitele normelor sociale? Există ceva ce v-ați dori să faceți, însă societatea vă împiedică?

[EN]

Little by little, rules and formalities become a reason to roll your eyes as hard as you can. I would be tempted to say that they’ve become a phobia, but we all know that the market for imaginary phobias is already over-saturated and I would not want to add to it. Although the rules (written or unwritten) are the invisible glue that keeps a society functioning, more and more people reject them, turning this into a form of activism, giving me the feeling that the rules make themselves guilty of some kind personal offence to the individual.

Why do we have to dress appropriately? Why should we cooperate with colleagues if we do not like them? Why do we have to respect a dress-code? Why should we be polite and control our language? Why should we control our emotions in public and refrain from whatever behaviour we’d like to show? Why can’t we express exactly how we feel every second of our lives?

The answer is: sure we can. But how useful is it? In a very simplistic way of thinking, social norms are directly linked to supressing one’s personality. And in a world where people feel the need to be more and more visible, compliance with rules / norms becomes the public enemy number one, because “self expression” becomes a matter of form, as opposed to substance. Since it’s become more important how people perceive you visually, developing a complex personality is no longer a priority, because if people see that you’re special, you just don’t need the rest. And no one can seem special if they do the same thing as everyone does, that would be silly. That’s how the desire to be against the current appears, the desire to be against anything that looks a bit like it might impose a rule.

Naturally, I have nothing against this; as long as the majority understands that they can be in line with the rules without feeling personally attacked in their self expression, those who choose not to respect them do not have a notable impact. Chaos is not triggered in society as long as the majority maintains it in a functioning state. What surprised me, on the other hand, is that I noticed that people who do not respect the rules and make a purpose out of it do it in an organized way. It sounds paradoxical, but they have created a bubble inside a bubble where they all respect another set of rules created by them, praising one another for the courage to be themselves in such a restrictive world. A community is being created (which is actually their preferred term for it), because the need for social acceptance still exists – a community in which all follow the same rules (not to say that they are already becoming stereotypes themselves, the thing they feared most) and where they feel safe.

What I mean is that rebellion against rules is not as rebellious as they would have us believe. Inevitably, a community of people with the same desires and needs appears, and inside this community there are a number of rules that have arisen precisely because people have the same behavior. And, I don’t know if you’ve noticed, but whoever doesn’t abide by those rules / terminology / beliefs will not be accepted or even tolerated.

At the end of the day, social norms help us to coexist, precisely because people are different and will not be able to create a natural harmony if everybody expresses themselves constantly as they feel. The rules are not a personal offence as long as you know you can keep your individuality and you can express your personality without any controversy and shock factor. What do you think, how easy is it to express yourself within the limits of social norms? Is there something you would like to do, but society hinders you?

Atenție, sexism!/Caution, sexism alert!

English first. Română după.

YES WE CAN!.png

In our previous posts, we talked about the concept of “normal” and about how we shouldn’t reject it by fear of being judged as rigid conservatives throughout our lives, but rather that we have to embrace it, because many generations, for many hundreds of years, have contributed to what we now call “normal”, improving it and making an increasingly better and more educated world for us. On that same note, I’d like to venture into the realm of feminism with this one post and also a long series of following posts, seeing as this Pandora’s box has been open irreversibly (Pandora – the first woman on Earth who was also too curious for her own good).

I recently saw this video. Why does it have anything to do with what we’ve talked before? Because, just like “normality” has evolved throughout time, so has the woman’s place in the first world society. Thus, the empowerment through victimization movements, as I like to call this activism related to feminism, have lost any possible meaning as we have reached a point where we can’t tell whether a woman has not achieved something because of discrimination, sexism, misogyny, you name it, or because of other objective factors that should be taken into account.

Why is this bad? Because feminism urges women to look at every negative (or seemingly negative) experience they face through a discrimination lens, as if it’s the only possible cause for failure. It does not teach them to be strong, but rather that they aren’t prone to mistakes, the obvious conclusion being that a possible failure can only have external causes. This gives them a sense of entitlement, similar to that of a child who was too spoiled by his parents. They are being manipulated to believe that they should just be handed things for which they might just not be suited.

In the video that made me write today we can watch a series of women who praise themselves (not even one another) for managing to get their work done during their period. Great, just like any other woman who has ever existed and will ever exist. I cannot for the life of me understand the meaning of this message anyway. Naturally, women are equal to men, but actually they deserve some extra recognition for being able to work during their period? (Although, in the spirit of female indecision, I also witnessed a movement where feminists demanded from their employers paid leave during their period, also in the name of feminism.)

There are many women who suffer in this country and in the whole world, for various reasons. But their voices are not heard, they do not even complain, nor will they ever be heard because of noisy women who want to gain power under the pretext of discrimination. And don’t even get me started on the fact that this noise is somehow only made around the most comfortable of professions. Feminists suffer from nostalgia, they justify their actions by giving examples from the past, which are no longer relevant or applicable, thus removing any personal responsibility to earn the respect that they so longingly yearn.

[RO]

În postările anterioare am vorbit despre noțiunea de „normal” și despre cum nu ar trebui să-l respingem cu frica de a rămâne niște conservatori rigizi toată viața noastră, ci ar trebui să-l îmbrățișăm, pentru că multe generații, timp de multe sute de ani, au contribuit la ceea ce denumim acum „normal”, îmbunătățindu-l și creând o lume din ce în ce mai bună și mai educată pentru noi. În aceeași idee, aș vrea să ating puțin tema feminismului, într-un text dintr-un lung șir de texte (probabil) ce vor urma odată ce am deschis această cutie a Pandorei (prima femeie prea curioasă pentru binele ei de pe Pământ).

Recent am văzut acest videoclip. De ce are legătură cu ce am vorbit până acum? Pentru că, asemănător „normalului”, și locul femeii în societate, în lumea întâia, a evoluat considerabil, până la normal, aș îndrăzni, odată cu trecerea timpului. Astfel, mișcările de emancipare prin victimizare, așa cum observ că devin toate activitățile legate de feminism, au cu atât mai puțină valoare cu cât am ajuns într-un punct în care nu putem să ne dăm seama dacă o femeie nu a obținut ceva din cauza discriminării, sexismului, misoginismului și ce mai vreți voi, sau pentru că au fost de vină alți factori cât se poate de obiectivi.

De ce asta nu e bine? Pentru că feminismul îndeamnă femeile să privească fiecare experiență negativă (sau aparent negativă) cu care se confruntă ca fiind cauzată exclusiv de discriminare. Nu le învață să fie puternice, ci le învață că nu pot greși, concluzia evidentă fiind că un eventual eșec poate avea doar cauze externe. Astfel apare simțul îndreptățirii, asemănător cu cel al unui copil prea răsfățat de părinți. Sunt manipulate să creadă că li se cuvin unele drepturi pentru care e foarte posibil să nu fie potrivite.

În videoclipul care m-a făcut să scriu astăzi, o serie de femei care bănuiesc că au fost plătite pentru asta, se bat pe umăr singure pentru faptul că reușesc să își ducă munca la îndeplinire în timpul menstruației. Perfect, exact la fel ca orice altă femeie care a existat și va exista. Nu reușesc nicicum să găsesc sensul acestui mesaj. Până la urmă, femeile sunt egale cu bărbații, dar merită puțină recunoaștere în plus pentru faptul că reușesc să fie apte de muncă în timpul menstruației? (Deși, în spiritul indeciziei feminine, am văzut o mișcare în care feministele solicitau de la angajatori zile libere plătite în timpul menstruației, tot în numele feminismului.)

Sunt multe femei care suferă în țară și în lume, din diverse motive. Dar vocile lor nu se aud, ele nici nu se plâng, și nici nu ar avea loc de femeile care vor să obțină putere cu pretextul discriminării. Iar domeniile asaltate de feminism sunt și ele dintre cele mai comode, dar pe tema asta, cu altă ocazie. Feministele suferă de nostalgie, își justifică acțiunile cu exemple din trecut, care nu mai au relevanță sau aplicabilitate, scutindu-se astfel de orice responsabilitate personală de a câștiga respectul atât de râvnit.

Realitati – in prag de Centenar

În anul de grație al Domnului 2018 (deși îndrăznesc să spun că încă din 2017), românii de pretutindeni sărbătoresc, cu siglă colorată și tot tacâmul, Centenarul Marii Uniri. Primul contact cu această sărbătoare l-am avut la 1 decembrie 2017, când se sărbătorea aproape Centenarul: instituțiile nu ziceau că sărbătoresc ziua națională, ci eram „în prag de centenar”. Între timp, în populația de rând Centenarul a ajuns așa, ceva sfânt, ceva ce nu e neapărat un eveniment în sine, o realizare a poporului contemporan, dar TREBUIE respectat. Nu-l vedem, nu știm de ce e mai special decât 99 sau 101, dar cu siguranță știm că are o autoritate gigantică în inima românului.

Spațiul virtual-social a dat centenarului o aparență de monstru sacru, ceva ce depășește cu mult conceptul de trecere a timpului și de aniversare, ajungând să semnifice un ideal, un model desăvârșit la care trebuie să aspirăm. Am văzut cum putem să judecăm oamenii prin prisma centenarului, cu titluri precum „De ce suntem pasivi de #CENTENAR?” (da, desigur că are și # în față, altfel nu ar fi serios), sau mentalități de tipul „păi cum, așa ne comportăm, în prag de centenar?!” (de parcă centenarul ar fi noua forță divină care ne judecă faptele). Unii sunt mândri că au absolvit facultatea în anul centenar, ca și cum le-ar conferi mai multă valoare studiilor. Au fost acordate distincții naționale si medalii de onoare cu tematica centenarului. Au fost omagiați oamenii care au împlinit 100 de ani în anul centenarului (nu, nu glumesc, a fost o ceremonie întreagă). Sunt nenumărate exemplele în care cuvântul „centenar” este folosit ca introducere în toate contextele posibile, fie că are sens, fie că nu. O căutare pe Facebook a acestui cuvânt vă va deschide noi orizonturi pe care nu știați că centenarul le-a atins dinainte.

Și pentru că centenarul a atins dimensiuni de dragon din basme pe care locuitorii satului trebuie să-l hrănească zilnic ca să nu-i mănânce, m-am întrebat unde s-a născut acest dragon. Pare bine organizat, are o „identitate vizuală” uniformă, peste tot e aceeași siglă cu același motto – „Sărbătorim împreună”. Aparent, sărbătorim împreună cu Ministerul Culturii și Identității Naționale, unde poartă denumirea de proiect strategic. Strategie pentru ce? Din discursul ministrului, strategie pentru „unitate în diversitate”: dacă vrem să omagiem așa cum se cuvine pe înaintașii noștri care au înfăptuit marele miracol al unirii, trebuie să „ne întrebăm cu ce putem contribui – nu cu vorbe mari ci cu fapte modeste, în fiecare zi – pentru ca România mea să devină România noastră”. Și să ne unim cu toții, indiferent de diferențele religioase, ideologice, de educație sau etnice. Cu alte cuvinte, e o formă de publicitate la nivel național pentru promovarea diversității, cu pretextul omagierii personajelor istorice.

În acest scop a fost creat Comitetul interministerial pentru Centenar, care, n-o să ghiciți niciodată, se află sub conducerea prim-ministrului. Chiar dacă sună ca o entitate puțin comunistă, eu zic să nu vă lăsați păcăliți de prima impresie, e chiar profund comunistă. Acest comitet s-a reunit de câteva ori în acest an, în scopul de a acorda sume mari de bani din bugetul statului pentru diverse activități/evenimente menite să promoveze cultura (atât de diversă) românească și să trezească simțământul patriotic în sufletul de român. Suma totală acordată pentru cele 529 de proiecte aprobate este de 150 de milioane lei, iar printre ele se numără:

  • Amplasarea și dezvelirea bustului geografului francez Emmanuel de Martonne într-un scuar central din municipiul Oradea
  • Festivalul Cerbul de Aur
  • Statuia Reginei Maria în orașul Eastwell, comitatul Kent (locul de naștere al Reginei)
  • Ședința omagială a Guvernului României. Ședința omagială a Parlamentului României
  • Ședință solemnă a camerelor reunite ale Parlamentului României sub titulatura “Pe urmele istoriei întru cinstirea ei”
  • Agresiuni identitare și patrimoniu nematerial
  • [re]tracing – Bucharest International Dance Film Festival, ediția a-IV-a
  • Nesupusele – 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă
  • “De la o generație la alta, prin diversitate culturală, la Centenarul Marii Uniri”
  • Marea Unire – Armonie în Diversitate

Acestea sunt doar câteva exemple de proiecte care și-au făcut loc cu pretextul Marii Uniri, deși nu știu dacă puteau fi mai departe de conceptul de zi națională decât atât. Majoritatea proiectelor sunt însă un pic mai puțin lipsite de imaginație, suficient cât să ne ducă cu gândul la bine cunoscuta propagandă: statui, monumente, expoziții, concerte, lansări de carte cu specificul centenarului (desigur). Acestea sunt desfășurate mai mult la nivel local, astfel încât nu vom ști niciodată câte dintre cele 529 de proiecte și-au atins scopurile mărețe.

Și, ca să nu cumva să ratăm scopul acestei strategii a Ministerului, a fost publicat documentul în care se face o prezentare a conceptului (care poate fi consultat la http://www.cultura.ro/document-programatic-privind-aniversarea-centenarului-marii-uniri), enumerând o serie de argumente dintre care am constatat că foarte puține reușesc să și exprime ceva, iar ceea ce exprimă nu pot să spun că îmi trezește un profund simț patriotic:

  • renaşterea şi revigorarea mândriei naționale pe bazele unui patriotism autentic, profund şi consistent, de tip european, echilibrat, civic, pozitiv, neconflictual şi nediscriminatoriu;
  • crearea în rândul majorității populației şi pe ansamblul întregii societăți româneşti a unei stări de emulație pozitivă, de reunire şi solidaritate, în jurul marilor obiective şi proiecte de țară;
  • Numai o populație educată şi mobilizată în spiritul patriotismului civic de tip european poate fi susținătoarea şi forța motrice determinantă în prefigurarea şi realizarea marilor obiective, proiecte şi idealuri de țară;
  • Principiul toleranței și diversității culturale.

Am scris aceste rânduri pentru că spațiul virtual este un spațiu magic, unde suntem cu toții cetățeni, iar legea locului este aderarea la conceptele populare la un moment dat, fără prea multe semne de întrebare. Acolo unde există prea multă informație, ea poate fi ignorată sau manipulată în orice fel. Conceptul de „centenar” de pe Facebook nu are nicio legătură cu originea sau scopul lui, iar scopul lui este tocmai acela de a irosi banii statului (lucru care îngrozește atât de mult mințile românilor, după cum am observat după ultimele evenimente) prin propaganda partidului comunist român. Pardon, social democrat.

Informațiile complete despre acest proiect sunt pe site-ul Ministerului, www.cultura.ro.