Despre lupta între normele sociale și unicitatea sinelui

Special Squad.jpg


Încetul cu încetul, regulile și formalitățile devin un motiv de dat ochii peste cap. Aș fi tentată să spun că devin o fobie, însă cu toții știm că piața de fobii imaginare este deja suprasaturată și nu aș vrea să mai adaug la ea. Deși regulile (scrise sau nescrise) sunt lipiciul invizibil care ține o societate în stare de funcționare, tot mai mulți oameni se dezic de ele, transformând acest lucru într-o formă de activism, dându-mi senzația că ele, de fapt, se fac vinovate de o jignire personală a individului.

De ce trebuie să ne îmbrăcăm decent? De ce trebuie să cooperăm cu colegii dacă nu ne place de ei? De ce trebuie să respectăm un dress-code? De ce trebuie să fim politicoși și să ne controlăm limbajul? De ce trebuie să ne controlăm emoțiile în public și să ne abținem? De ce nu putem să ne exprimăm exact așa cum simțim în fiecare secundă a vieții noastre?

Răspunsul este: putem. Dar cât este de util? Într-o gândire simplistă, regulile sociale se leagă de îngrădirea sinelui. Iar într-o lume în care oamenii simt nevoia să fie din ce în ce mai vizibili, respectarea regulilor/normelor devine dușmanul, pentru că „exprimarea personalității” devine o chestiune de formă, nu de fond. Fiind mai important cum te percep oamenii vizual, dezvoltarea sinelui ca personalitate complexă nu mai e o prioritate, ci e suficient să te perceapă ca fiind special la suprafață. Și nimeni nu poate părea special dacă face la fel ca toată lumea. Atunci intervine dorința de a fi contra curentului, contra oricărui lucru care seamănă un pic a normă.

Desigur, nu am nimic împotriva acestui lucru; atât timp cât majoritatea înțelege că trebuie respectate o serie de reguli sociale fără ca acestea să le atace personalitatea, cei care aleg să nu le respecte nu au un impact notabil. Haosul nu se declanșează în societate atât timp cât majoritatea menține această societate în stadiu de funcționare. Ceea ce mă surprinde, în schimb, este că am observat că oamenii care nu respectă regulile și își fac un scop din asta, o fac tot în mod organizat. Sună paradoxal, însă ei și-au creat o bulă în interiorul unei bule unde respectă cu toții un alt set de reguli, create de ei, lăudându-se apoi unii pe ceilalți pentru curajul de a fi ei înșiși într-o lume atât de restrictivă. Se creează o comunitate, pentru că nevoia de acceptare socială încă există, comunitate în care cu toții respectă aceleași reguli (ca să nu zic că deja se îndreaptă spre a deveni stereotipuri, lucrul de care se temeau cel mai tare) și în care se simt în siguranță.

Ce vreau să zic e că rebeliunea față de reguli nu e atât de rebelă pe cât ar da impresia. Inevitabil, apare o comunitate de oameni cu aceleași dorințe și nevoi, iar acolo în comunitatea lor există o serie de reguli care au apărut tocmai fiindcă oamenii au același comportament. Și, nu știu dacă ați observat, dar oricine nu se raliază la acele reguli/terminologie/convingeri, nu va fi acceptat sau măcar tolerat.

La finalul zilei, normele sociale ne ajută să conviețuim, tocmai din motivul că oamenii sunt diferiți și nu se va putea crea o armonie naturală dacă fiecare s-ar exprima constant așa cum simte. Regulile nu sunt un atac personal atât timp cât știi că îți poți menține individualitatea și îți poți exprima personalitatea și fără controversă și factor de șoc. Voi ce credeți, cât de ușor vă este să vă exprimați în limitele normelor sociale? Există ceva ce v-ați dori să faceți, însă societatea vă împiedică?


Little by little, rules and formalities become a reason to roll your eyes as hard as you can. I would be tempted to say that they’ve become a phobia, but we all know that the market for imaginary phobias is already over-saturated and I would not want to add to it. Although the rules (written or unwritten) are the invisible glue that keeps a society functioning, more and more people reject them, turning this into a form of activism, giving me the feeling that the rules make themselves guilty of some kind personal offence to the individual.

Why do we have to dress appropriately? Why should we cooperate with colleagues if we do not like them? Why do we have to respect a dress-code? Why should we be polite and control our language? Why should we control our emotions in public and refrain from whatever behaviour we’d like to show? Why can’t we express exactly how we feel every second of our lives?

The answer is: sure we can. But how useful is it? In a very simplistic way of thinking, social norms are directly linked to supressing one’s personality. And in a world where people feel the need to be more and more visible, compliance with rules / norms becomes the public enemy number one, because “self expression” becomes a matter of form, as opposed to substance. Since it’s become more important how people perceive you visually, developing a complex personality is no longer a priority, because if people see that you’re special, you just don’t need the rest. And no one can seem special if they do the same thing as everyone does, that would be silly. That’s how the desire to be against the current appears, the desire to be against anything that looks a bit like it might impose a rule.

Naturally, I have nothing against this; as long as the majority understands that they can be in line with the rules without feeling personally attacked in their self expression, those who choose not to respect them do not have a notable impact. Chaos is not triggered in society as long as the majority maintains it in a functioning state. What surprised me, on the other hand, is that I noticed that people who do not respect the rules and make a purpose out of it do it in an organized way. It sounds paradoxical, but they have created a bubble inside a bubble where they all respect another set of rules created by them, praising one another for the courage to be themselves in such a restrictive world. A community is being created (which is actually their preferred term for it), because the need for social acceptance still exists – a community in which all follow the same rules (not to say that they are already becoming stereotypes themselves, the thing they feared most) and where they feel safe.

What I mean is that rebellion against rules is not as rebellious as they would have us believe. Inevitably, a community of people with the same desires and needs appears, and inside this community there are a number of rules that have arisen precisely because people have the same behavior. And, I don’t know if you’ve noticed, but whoever doesn’t abide by those rules / terminology / beliefs will not be accepted or even tolerated.

At the end of the day, social norms help us to coexist, precisely because people are different and will not be able to create a natural harmony if everybody expresses themselves constantly as they feel. The rules are not a personal offence as long as you know you can keep your individuality and you can express your personality without any controversy and shock factor. What do you think, how easy is it to express yourself within the limits of social norms? Is there something you would like to do, but society hinders you?

Atenție, sexism!/Caution, sexism alert!

English first. Română după.


In our previous posts, we talked about the concept of “normal” and about how we shouldn’t reject it by fear of being judged as rigid conservatives throughout our lives, but rather that we have to embrace it, because many generations, for many hundreds of years, have contributed to what we now call “normal”, improving it and making an increasingly better and more educated world for us. On that same note, I’d like to venture into the realm of feminism with this one post and also a long series of following posts, seeing as this Pandora’s box has been open irreversibly (Pandora – the first woman on Earth who was also too curious for her own good).

I recently saw this video. Why does it have anything to do with what we’ve talked before? Because, just like “normality” has evolved throughout time, so has the woman’s place in the first world society. Thus, the empowerment through victimization movements, as I like to call this activism related to feminism, have lost any possible meaning as we have reached a point where we can’t tell whether a woman has not achieved something because of discrimination, sexism, misogyny, you name it, or because of other objective factors that should be taken into account.

Why is this bad? Because feminism urges women to look at every negative (or seemingly negative) experience they face through a discrimination lens, as if it’s the only possible cause for failure. It does not teach them to be strong, but rather that they aren’t prone to mistakes, the obvious conclusion being that a possible failure can only have external causes. This gives them a sense of entitlement, similar to that of a child who was too spoiled by his parents. They are being manipulated to believe that they should just be handed things for which they might just not be suited.

In the video that made me write today we can watch a series of women who praise themselves (not even one another) for managing to get their work done during their period. Great, just like any other woman who has ever existed and will ever exist. I cannot for the life of me understand the meaning of this message anyway. Naturally, women are equal to men, but actually they deserve some extra recognition for being able to work during their period? (Although, in the spirit of female indecision, I also witnessed a movement where feminists demanded from their employers paid leave during their period, also in the name of feminism.)

There are many women who suffer in this country and in the whole world, for various reasons. But their voices are not heard, they do not even complain, nor will they ever be heard because of noisy women who want to gain power under the pretext of discrimination. And don’t even get me started on the fact that this noise is somehow only made around the most comfortable of professions. Feminists suffer from nostalgia, they justify their actions by giving examples from the past, which are no longer relevant or applicable, thus removing any personal responsibility to earn the respect that they so longingly yearn.


În postările anterioare am vorbit despre noțiunea de „normal” și despre cum nu ar trebui să-l respingem cu frica de a rămâne niște conservatori rigizi toată viața noastră, ci ar trebui să-l îmbrățișăm, pentru că multe generații, timp de multe sute de ani, au contribuit la ceea ce denumim acum „normal”, îmbunătățindu-l și creând o lume din ce în ce mai bună și mai educată pentru noi. În aceeași idee, aș vrea să ating puțin tema feminismului, într-un text dintr-un lung șir de texte (probabil) ce vor urma odată ce am deschis această cutie a Pandorei (prima femeie prea curioasă pentru binele ei de pe Pământ).

Recent am văzut acest videoclip. De ce are legătură cu ce am vorbit până acum? Pentru că, asemănător „normalului”, și locul femeii în societate, în lumea întâia, a evoluat considerabil, până la normal, aș îndrăzni, odată cu trecerea timpului. Astfel, mișcările de emancipare prin victimizare, așa cum observ că devin toate activitățile legate de feminism, au cu atât mai puțină valoare cu cât am ajuns într-un punct în care nu putem să ne dăm seama dacă o femeie nu a obținut ceva din cauza discriminării, sexismului, misoginismului și ce mai vreți voi, sau pentru că au fost de vină alți factori cât se poate de obiectivi.

De ce asta nu e bine? Pentru că feminismul îndeamnă femeile să privească fiecare experiență negativă (sau aparent negativă) cu care se confruntă ca fiind cauzată exclusiv de discriminare. Nu le învață să fie puternice, ci le învață că nu pot greși, concluzia evidentă fiind că un eventual eșec poate avea doar cauze externe. Astfel apare simțul îndreptățirii, asemănător cu cel al unui copil prea răsfățat de părinți. Sunt manipulate să creadă că li se cuvin unele drepturi pentru care e foarte posibil să nu fie potrivite.

În videoclipul care m-a făcut să scriu astăzi, o serie de femei care bănuiesc că au fost plătite pentru asta, se bat pe umăr singure pentru faptul că reușesc să își ducă munca la îndeplinire în timpul menstruației. Perfect, exact la fel ca orice altă femeie care a existat și va exista. Nu reușesc nicicum să găsesc sensul acestui mesaj. Până la urmă, femeile sunt egale cu bărbații, dar merită puțină recunoaștere în plus pentru faptul că reușesc să fie apte de muncă în timpul menstruației? (Deși, în spiritul indeciziei feminine, am văzut o mișcare în care feministele solicitau de la angajatori zile libere plătite în timpul menstruației, tot în numele feminismului.)

Sunt multe femei care suferă în țară și în lume, din diverse motive. Dar vocile lor nu se aud, ele nici nu se plâng, și nici nu ar avea loc de femeile care vor să obțină putere cu pretextul discriminării. Iar domeniile asaltate de feminism sunt și ele dintre cele mai comode, dar pe tema asta, cu altă ocazie. Feministele suferă de nostalgie, își justifică acțiunile cu exemple din trecut, care nu mai au relevanță sau aplicabilitate, scutindu-se astfel de orice responsabilitate personală de a câștiga respectul atât de râvnit.

Gândiri ale Normalului. Partea a II-a


Recent am discutat despre conceptul normalului și normalității dar mai exact am vorbit despre percepția normalității. Mai simplu spus am vorbit despre cum alegem să vedem și să înțelegem normalitatea la nivel de individ, un filtru pur subiectiv pus ca un voal peste realitatea ce ne înconjoară. Am realizat că suntem învățați prin context că normalul e ceva plictisitor, stagnant, lipsit de emoție, ceva ce nu permite progres. Dar la o gândire mai profundă observăm că normalitatea este progresul, este disciplina și frumusețea naturala. Aflăm că normalul are diferite nivele de înțelegere, că este în continuă mișcare si evoluție, pentru că el prin definiție este conturat de opiniile, obiceiurile majorității.

Este destul de logic să concluzionam că odată cu evoluția ,progresul filosofiei și manierismului umanității, normalul suferă același proces de evoluție și îmbunătățire.  Prin numărul imens de oameni care pun la îndoiala acest concept în fiecare zi, și datorită accesului ușor la informație, normalul devine un concept extrem de bine șlefuit. În ziua de azi este mult mai greu să pui la îndoială un consens social și să dezvolți ceva inovator, tocmai datorită acestei evoluții. Acum 500 de ani era considerat inovator, revoluționar omul care sugera să oferim educație tuturor, sau să traducem o carte și în alte limbi decât latina acum aceste idei sunt atât de simple încât simpla lor anchetă insinuează ridicolul.

Indiferent de ce consideră societatea a fi normal sau anormal, este absolut esențial ca toate deciziile comportamentele individuale sa fie luate pe considerente proprii, pe capacitatea individuala de a analiza și critica. Acum având avantajul unei perspective mai ample asupra ideii de normalitate ne putem ghida deciziile printr-un filtru mai puțin influențat de mediu și mai personalizat.

And now for our English thinkers:


Recently we discussed the concept of normal and normality, but we talked more about the perception of normality. Simply put, we talked about how we choose to see and understand normality at the individual level, a purely subjective filter set as a veil over the reality that surrounds us. We realized that we are taught by context that normal is something boring, stagnant, emotionless, something that does not allow progress. But on a deeper thought we see that normality is progress, discipline and natural beauty. We find that normal has different levels of understanding, that it is constantly moving and evolving, because it is by definition outlined by the opinions, habits of the majority.

It is logical to conclude that with the evolution, progress of mankind’s philosophy and manners, normal suffers the same process of evolution and improvement. With the huge number of people who question this concept every day, and because of their easy access to information, the concept of normal is becoming an extremely polished. Today is much harder to question a social consensus and to develop something innovative, precisely because of this evolution. 500 years ago a person was considered to be innovative, revolutionary if he/she suggested education for all, or the translation a book in different languages, ​​other than Latin, but in our time these ideas are so simple that their simple investigation implies ridicule.

Regardless of what the society considers to be normal or abnormal, it is absolutely essential that all decisions of individual behaviors be taken on their own considerations, on the individual ability to analyze and criticize. Now having the advantage of a wider perspective on the idea of ​​normality, we can guide our decisions through a less influenced and more personalized filter.

Gandiri ale Normalului. Partea I


Este ușor să ajungi într-o extremă, indiferent de natura ei – cumva în evoluția unor concepte se ajunge la un moment în care toți participanții acceptă acel concept ca fiind normalul, iar prin modul în care oamenii înțeleg această idee a normalului, un non-stimulent, tendința naturală a lor este să caute stimuli și să rupă limitele impuse de acest status-quo al normalității.

Sau, mai simplu spus, extremele fac oamenii să pară mai interesanți, inteligenți sau avangardiști (orice ar însemna acest cuvânt, ați observat că singura dată când se folosește acest cuvânt e de obicei de oameni care se consideră avangardiști?).

Eu cred că vorbim de o eroare în percepție, sau un truc psihologic, depinde cum vrei să privești lucrurile (pun intended). Să vezi normalul ca pe un concept rigid, imobil este total greșit, o variantă mai ușor de vizualizat ar fi un interval, un interval ce conține toate valorile, obiceiuri, cuvinte, și norme acceptate de toată societatea pentru buna ei funcționare.

Am spus truc psihologic pentru că o persoană suficient de dibace poate conștientiza și delimita foarte bine ce aparține normalului și ce nu, având posibilități infinite de a exploata oameni sau situații pentru profit sau atenție. În mod interesant, aceste comportamente pot exista în mod conștient sau nu, ba chiar putem intra și în sfera patologicului.

Unul din cele mai distribuite citate legate de normalitate pe absolut toate mediile sociale este cel al lui Vincent Van Gogh “Normalitatea este un drum pavat: Este confortabil de mers, dar nu cresc flori pe el”. Aici îmi doresc să schimb opinia cititorului, normalul nu este doar un drum comod, este piatra rupta din munte de spatele minerului, e unealta ce îi dă forma, este inovația umanității și eficienta necesității. Normalul conține disciplina mută a sute de generații pe care toți ne sprijinim, normalul conține profunzime și sentimente greu de inteles, dar extraordinare de descoperit.

Profesorul meu de filosofie avea o vorba foarte draguta, “cel mai greu lucru în lumea asta copii, e să fii normal!” Aș vrea să aud și opiniile voastre pe acest subiect, nu ezitați să le împărtășiți!


Now for our English speaking thinkers!

It’s easy to get to an extreme regardless of its nature – somehow in the evolution of concepts it comes to a moment when all participants accept that concept as normal, and by the way people understand this idea of ​​normal, a non- stimulant, their natural tendency is to seek stimuli and break the limits imposed by this status quo of normality.

Or, simply, extremes make people look more interesting, intelligent or avant-garde (whatever that word means, have you noticed that the only time that this word is used is people who consider themselves avant-garde?).

I think we’re talking about an error in perception, or a psychological trick, depends on how you want to look at things (put intended). To see normal as a rigid, immobile concept is totally wrong, a more readable version would be a range, a range that contains all the values, habits, words, and norms accepted by the whole society for its proper functioning.

I say a psychological trick because a sufficiently skilled person can well know and delineate what belongs to normality and what does not, having infinite possibilities to exploit people or situations for profit or attention. Interestingly, these behaviors may exist consciously or not, and we can even enter the pathology.

One of the most shared quotes about normality on all social media is Vincent Van Gogh’s “Normality is a paved road: It’s comfortable to walk, but no flowers grow on it.” Here is where I want to change the reader’s mind, normality is not just a convenient way, it is the rock being broken out of the mountain by the miner, the tool that gives it its shape, is the innovation of humanity and the efficiency of necessity. Normality contains the silent discipline of hundreds of generations that we all lay our heads on, the normal contains depths and feelings that are hard to understand but extraordinary to discover.

My philosophy professor had a very nice saying, “the hardest thing to do in this world, children, is to be normal!” I would also like to hear your views on this subject, do not hesitate to share them!

Gândiri culturale – Încercarea de a da un fond formei


Cu toții știm că românii sunt un popor binecuvântat de Dumnezeu încă de pe vremea vitejilor de daci. Avem o istorie tumultuoasă, plină de eroi, de lupte, de trădări și de subjugări, dar mai presus de toate, plină de o continuă dragoste de neam și țară care ne-a făcut inimile să bată mai tare și să se umple de curaj în fața vitregiilor la care am fost supuși și care nu ne-a lăsat să uităm niciodată de nobilul țel al unirii sub un singur steag. Românii au avut atâta foc în vene încât s-au luptat neobosiți cu oricine a venit peste ei și au și construit o țară între timp.

Glumesc. Adică nu glumesc, dar exagerez de dragul propagandei naționaliste, pentru că istoria românilor înflorită așa frumos a murit odată cu Ceaușescu. De fapt, am impresia că istoria povestită a murit și ea. Cred că toți românii duși la școală (indiferent de vârstă) sunt legați în spirit prin faptul că au în cap, undeva blocate, aceleași formulări rigide și lipsite de viață din manualele de istorie. Devenim adulți cu ideea că istoria e mai plictisitoare decât matematica. Dar deja deraiez de la o idee pe care nici nu am început-o, și anume cât de banal prezintă românul ceva ce are potențialul de a trezi și cele mai adormite suflete: arta și istoria. Contrar a ceea ce am spus până acum, încă nu vreau să critic nimic. Vreau doar să completez, ca să creez o legătură între ce se vede și ce ar trebui să se simtă, cel puțin în capul meu. Vreau să completez imaginea Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, pe care bănuiesc că îl vizitează orice turist responsabil care ajunge în Ardeal.

Clădirea muzeului este foarte impunătoare, mai ales că dă viață unuia din stilurile mele preferate, barocul. Acum nu impune prea multe, pentru că fațada este în reabilitare și nu se vede nimic. Însă palatul Banffy, așa cum mi-l imaginez la secolul 18, este întruchiparea nobilității și pretențiilor înaltei societăți. Contele Gyorgy Banffy avea deja o casă acolo unde se află palatul, însă i s-a părut că nu este suficient de mare și a cumpărat alte 4 case din jur, ca să le dărâme și să construiască palatul. Din păcate, mobila, care era la fel de luxoasă ca palatul în sine, a dispărut fără urmă (aici, fără urmă se traduce probabil prin „împrăștiată prin casele liderilor de partid comunist”), iar în memoria ei, bănuiesc, camerele sunt acum goale. Aici familia ținea baluri, concerte (a venit inclusiv Franz Liszt să cânte), și i-au călcat pragul inclusiv împăratul Franz Josef și împărăteasa Sisi. Mi-ar fi plăcut să simt măcar puțin din acea atmosferă aristocrată. Contele Banffy a vrut ca, după moartea lui, copiii să vândă palatul Guberniului (care era un fel de consiliu cu rolul de a ajuta guvernatorul să administreze provincia), în ideea de a fi transformat într-o „casă a statului”. Nu au reușit să-l vândă, însă s-a transformat în locuința guvernatorului.

În schimb, am simțit atmosfera a ceea ce a fost palatul după acea perioadă romantizată, și anume cazino național, clădire de apartamente și de spații comerciale. Iată că vraja s-a rupt, mai ales după ce a fost naționalizat în 1948. Muzeu de artă a devenit chiar din 1956, dar nu în totaliate. Abia în 1970 a început să fie folosită toată clădirea ca muzeu. Într-adevăr, colecția de picturi este impresionantă, ca valoare. Ca prezentare, s-a făcut necesarul de efort pentru a aduce cinste operelor: au fost atârnate pe pereții albi ai camerelor goale unde scârțâie parchetul.

Pentru că orice pictură are povestea ei, dar pictura nu vorbește, vreau să vă povestesc despre opera care mi-a plăcut cel mai mult din muzeu: „Ștefan cel Mare și Aprodul Purice”, a lui Theodor Aman. Înainte de orice, aprodul era de regulă fiu de boier, care era trimis la curtea domnească pentru a fi paj sau scutier al domnitorului. De ce e preferata mea? Pentru că spune o poveste într-un mod care gâdilă ochii și mintea în cel mai plăcut mod.

Theodor Aman a fost un pictor un pic mai special. Pe când se petrecea revoluția de la 1848, el avea 18 ani, deci avea și toate șansele să fie impresionat de spiritul revoluționar și progresist al vremii. A fost și membru al „Clubului revoluționar” din Craiova. Având baza simțământului patriotic în suflet, a mers un pas mai departe și a pus în practică dorința de a face să se vadă eroismul trecutului. În cuvintele lui, „arta pune istoria în acțiune”. Așa că, pentru o singură pictură, studia înainte toate detaliile evenimentului pe care urma să-l transpună vizual. Citea cronicile, monografiile și operele literare care făceau referire la asta. Pe scurt, era idealul unui om care își face treaba cum se cuvine (o himeră de la care ar putea lua exemplu și administratorii muzeului).

Iar pictura de care zic eu, pe care se reflectă lumina în cel mai nepoliticos mod și care din nicio poziție nu se vede cum trebuie, spune povestea aprodului Purice care, văzând că Ștefan a căzut de pe calul rănit în mijlocul bătăliei (bătălia de la Șcheia din 1486), i-a dat calul lui și s-a ghemuit lângă el ca să poată domnitorul să încalece și să continue lupta (mic de statură fiind). Ștefan i-a promis că îl va răsplăti dacă supraviețuiesc amândoi bătăliei. După ce au învins, domnitorul l-a făcut boier, i-a dat pământuri și i-a dat numele de Movilă, continuând neamul Movileștilor, care a dat Moldovei și câțiva domnitori. În pictură, Ștefan cel Mare e brunet, cu barbă stufoasă și cu o cușmă asemănătoare celei a lui Mihai Viteazul. Nu seamănă cu celelalte imagini clasice pe care le știm cu Ștefan (blond, cu mustață și cu coroana pe cap), pentru că, la vremea picturii (1875), încă nu se redescoperise Evangheliarul de la Humor, acolo unde se află cea mai fidelă reprezentare a domnitorului.

Ca să nu scriu până mâine, mă voi opri aici, cu încă un citat al noului meu pictor preferat: „Iubirea de patrie este singurul stimulent pentru gloria unei națiuni.” Mi-ar plăcea să mai avem sentimentul ăsta și muzeele noastre să și reflecte asta. Mi-ar fi plăcut să văd povestea asta lângă pictură și multe alte povești lângă celelalte picturi. Un muzeu ar trebui să păstreze vii niște momente trecute, să le dezgroape cu totul, nu doar să ne arate poze cu ele. Tot ce pot eu să fac este să mai iau din când în când ceva care mă impresionează și să-i caut povestea. Viața, arta și istoria sunt mult mai mult decât o plimbare dintr-o cameră în alta, iar bucuria lor poate să rămână mai mult timp cu noi dacă le privim în profunzime, nu doar de la distanță.


Gândiri culturale – ce se întâmplă cu arta?

În era în care totul în jurul nostru are menirea de a ne distrage și de a ne distra, arta așa cum o cunoaștem în mod clasic trece prin niște probe dificile care o împing din ce în ce mai mult către afacere. Arhitectura fuge de estetică spre eficiență, muzica fuge de imaginație spre popularitate, pictura fuge de formă către abstract, iar literatura se îndepărtează de complexitate către comoditate.

Ca o primă reacție, schimbările astea mă supărau și mă revoltau, nu înțelegeam de ce nu mai pot fi toate ca altădată. De ce nu își mai dau artiștii silința ca pe vremuri? Acum un pictor stropește o pânză cu 3 culori și o vinde cu 3 milioane de dolari, muzica acum constă în aceleași 3 sunete repetate cu versuri din aceleași 3 cuvinte din vocabularul de bază. Cu cât e mai abstract și fără sens, cu atât e mai artistic. Iar asta mă revolta pentru că nu suportam ideea ca un minim efort lipsit de imaginație să fie considerat artă. Postmodernismul e la fel cum e și societatea vestică – fără direcție, fără formă, confuz, care rămâne încet-încet și fără fond și care crede că tot ce zboară se mănâncă. Adică adevărul individual. Fiind ceva esențialmente subiectiv, cu toții avem dreptate când ne dăm cu părerea sau când creăm artă.

Tot în primul val de emoții era și ideea că arta trebuie să fie ceva complex ca să fie cu adevărat bun, poate pentru că de multe ori se suprapun aceste concepte. Ceea ce mă făcea să urăsc arta contemporană și mai mult. Totul e minimalist acum, cum să te numești pictor sau arhitect sau compozitor dacă tu desenezi aceleași câteva linii, cu aceleași câteva culori sau scrii cea mai banală succesiune de note muzicale? Ca să nu mai vorbim de literatură, asta e și mai rău, e ca și cum ai trage cuvinte dintr-o pălărie și le-ai pune unul lângă altul fără să te uiți la ele. Unde e profunzimea aia de odinioară? Povestea complexă, personaje multidimensionale, intrigi intense. Nu, acum literatura se scrie ca pentru idioți.

Toată polemica asta și încă mai mult de atât era în capul meu de fiecare dată când lega cineva cuvântul artă de ceva ce mi se părea extrem de banal sau chiar stupid. Dar, la o analiză mai profundă, am înțeles că trăiam eu în altă lume, de fapt și de drept. Arta clasică nu a plecat nicăieri. Ea e încă în muzee, la operă, în biblioteci, nu a dat-o nimeni afară. Ne putem bucura de ea oricând, fără să se termine într-o viață de om și fără să ne plictisim. Fiecare curent artistic a venit, a lăsat ceva valoros și a făcut loc altuia. La început, arta avea un scop bine determinat: mai întâi a fost subordonată religiei, apoi a fost folosită pentru propagandă, pentru publicitate, pentru profit și așa mai departe. În momentul în care a apărut conceptul de „artă de dragul artei”, artiștii au realizat că arta nu trebuie să servească niciunui scop, ea nu trebuie să transmită vreun mesaj sau să spună ceva: ea însăși este finalitatea. Iar asta se întâmpla și în contextul în care artiștii încercau să se separe de burghezie și să nu urmărească profitul.

Apoi, arta a fost dusă un pas și mai departe, către simbolism și suprarealism. Plecând de la ideea că arta nu se supune nimănui, artiștii nu voiau ca arta să se supună unor condiții. Nu trebuie nici să fie ușor de înțeles, sau să aibă sens, nici să promoveze ceva. O operă de artă adevărată nu trebuie să se confunde cu mass-media, cu publicitatea, cu propaganda sau cu îndoctrinarea religioasă, iar scopul artistului e de fapt să creeze ceva enigmatic și stimulant pentru public. În ideea asta, Marcel Duchamp, în 1917, a luat un pișoar, l-a semnat R. Mutt și l-a pus într-o expoziție cu numele de „Fântâna”. Acum intră în categoria sculpturilor.


Ce vreau eu să zic e că, deși dădeam vina pe societatea asta modernă și oribilă că nu mai creează nimic valoros, raportându-mă la ceva ce era creat acum 300 de ani, adevărul e că, de fapt, arta a evoluat normal în contextul social și istoric în care am evoluat cu toții. Și, în afară de extremele în care cineva care crede că este prea special și pune un scaun portocaliu în mijlocul unei camere și înjură pe oricine trece, și numește asta expoziție de artă, arta contemporană are farmecul ei. Am realizat diferența între a nu fi fană a acestui tip de artă și a o discredita total ca „artă” (pentru că o să mai fac asta, dar doar cu lucruri total ridicole). Dar nimic nu mă oprește să ascult/citesc/admir artele din orice curent din istorie, pentru că din fericire tehnologia a evoluat suficient cât să îmi permită asta.

Apropo de tehnologie, cred că nici nu ar fi posibil ca artele vechi să nu scadă în valoare, atât timp cât acum există atât de multe lucruri în plus care să distreze oamenii mult mai ușor. Dacă Taylor Swift scoate 30 de melodii într-un sezon, le putem asculta pe toate pe Youtube până ne săturăm de ele (nu că ar exista vreun univers în care să mă satur de Taylor Swift), nu trebuie să mergem la concerte. Nu se mai depune atât efort într-un lucru care, pe lângă faptul că e atât de comun (așa cum e muzica pop), e și foarte accesibil publicului. Dacă oferta e prea mare, îi scade și valoarea, și calitatea. Dar tot tehnologia ne-a pus la dispoziție uneltele pentru o nouă eră a artei. Din punctul meu de vedere, un film cu CGI extrem de bun e o operă de artă. La fel și desenele digitale, graffiti-urile, figurinele pictate, fotografia, dar și unele adaptări moderne ale desenului și sculpturilor. Iar internetul ni le pune la dispoziție pe toate și poate mulțumi pe toată lumea.

De fapt și de drept, arta nu este supusă niciunei probe dificile, ci a ajuns într-un punct în care oricine poate fi artist și poate avea acces la publicul larg. Iar această oportunitate, pe lângă dezavantajul că oricine se poate crede artist, are marele avantaj de a scoate la lumină foarte multe manifestări ale artei clasice sau moderne care chiar au o valoare. Până la urmă, un om judecă o operă după sentimentele pe care i le trezește, iar asta implică un proces complex de împrejurări în viața individului care să îl aducă în punctul în care să aibă acele sentimente. Mă bucur că trăim în timpuri în care există câte o manifestare a artei pentru imaginația fiecăruia.

Concluzia este că, dacă sunteți ca mine și vă supără ideea că foarte multe prostii sunt denumite „artă” astăzi, să știți că nu e peisajul așa de negru și putem să filtrăm foarte ușor operele valoroase contemporane de cele care se fac de dragul atenției. Unele sunt mai puțin populare decât altele, dar asta nu înseamnă că nu pot fi găsite și apreciate. Cert este că peisajul este de fapt unul optimist și trăim în cea mai creativă perioadă a omenirii de până acum, putem să ne bucurăm de ea.

Gândiri sociale – Iluzia meseriei respectabile


Ce vrei să te faci când o să fii mare?

Președinte? Pompier? Astronaut? Balerină? Pilot? Doctor? ȘEF?

Care este momentul din viața noastră în care prinde rădăcini ideea că trebuie să ne facem CEVA când o să fim mari? Ceva important, ceva care impune respect, desigur. Ne intră în cap ideea că dacă nu ne alegem o meserie care să impună respect, nu ne va lua nimeni în serios. Sau nu vom câștiga mulți bani. Nu vom trăi bine. Nu vom face familia mândră.

Am văzut recent un top al celor mai respectate profesii, bazat pe sondaje din 35 de țări. Primele 5 locuri sunt ocupate de doctor, avocat, inginer, profesor (dar nu la școala generală) și polițist. Am impresia că la noi în țară topul ar arăta ușor diferit, dar ideea e aceeași: unele meserii sunt mai respectate decât altele. Am văzut și oameni care s-au mândrit cu faptul că profesia lor se află între primele din acest top. Și alți oameni care sunt convinși că doctorii, inginerii, economiștii, fizicienii sunt cei mai deștepți oameni.

Oricât de evidente ar părea aceste lucruri, eu o să le contrazic. Nu meseria ar trebui să te facă deștept și respectat, deși am observat că tendința e ca oamenii să se bazeze pe ea pentru asta. Omul se face singur deștept și respectat, orice meserie ar avea. România a devenit fabrică de diplome pentru că tot românul se vrea respectat. Tot românul vrea să fie șmecher și să se uite de sus la alți români, iar asta se întâmplă în mai multe feluri: ori evită calea educației și o ia pe calea mai ușoară a speculatului, furtului și diverselor afaceri îndoielnice (nu că asta nu se face și pe calea educației), ori îmbrățișează până la sufocare orice oportunitate de a mai prinde o diplomă care să-i ateste neîndoielnic calitatea de om deștept, învățat, atotștiutor, ca apoi să poată liniștit să se simtă validat în societate și total îndreptățit la respect necondiționat.

Ceea ce mă face pe mine foarte confuză este originea acestui sentiment în sufletul zbuciumat al românului. De ce sunt suprapline facultățile de medicină, drept, politehnică, economie și nimeni nu mai e dispus să învețe o meserie de constructor, instalator, electrician, sudor, mecanic, fochist (apropo, și feministele sunt invitate să ceară egalitatea de gen și în aceste domenii, nu doar în politică; nu se supără nimeni) ? De ce preferă oamenii să fie șomeri cu diplome de bacalaureat, licență, master, doctorat, în loc să găsească o meserie pe măsura aptitudinilor lor? Cumva, am dificultăți în a crede că tot românul s-a născut intelectual.

Ceea ce îi face pe alții foarte confuzi este faptul că a fi deștept nu e idealul într-o societate. A fi un intelectual cu o meserie de intelectual (sau a vrea să fii) nu este apogeul social pe care îl poate atinge cineva. Deșteptăciunea asta e ceva foarte subiectiv, iar în societatea noastră este un pretext pentru a nu da tot ce are un om mai bun ca să fie util. În mai puține cuvinte, un pretext ca să nu muncim „pe bune”, ci doar să creăm aparența de muncă. În cadrul meseriilor din topul menționat mai sus, ideea de muncă se prezumă, cumva. E greu să devii doctor, avocat, profesor, inginer, deci oamenii ăia trebuie să și muncească mult. Pe când în partea cealaltă a spectrului respectului, meseriile clasice sunt prezumate a atrage oameni care nu sunt… ați ghicit, suficient de deștepți încât să ajungă în topul topului.

Perspectiva asta e greșită, atât timp cât noi încă suntem înapoiați tehnologic și viitorul apropiat nu dă semne că ar pune unele meserii pe seama roboților, astfel încât să putem cu toții să ne urmăm visurile de a fi o ceată de intelectuali pe hârtie. În societatea noastră, toate meseriile sunt importante. Toate aptitudinile unui om, care îl fac util societății prin aportul de muncă sunt egale. În era în care egalitatea este dezideratul suprem al lumii întâi (deși nu sunt convinsă că ne încadrăm în categoria de first world countries), ar trebui să înțelegem că eficiența oamenilor în societate este egală indiferent de setul de aptitudini, atât timp cât muncesc. Nu ar trebui să existe meserii care să fie mai respectate decât altele, ci oameni care să își câștige respectul mai mult decât alții. Indiferent de meserie, respectul celor din jur va apărea în momentul în care omul muncește cât poate de bine pentru cel mai bun rezultat pe care îl poate realiza. Cum ar fi să renunțăm la mândrie, la prejudecăți și la pretențiile nefondate și să ne străduim să ne găsim locul potrivit nouă în societate? Cum ar fi să ne regăsim din nou în proverbul „Munca e brățară de aur”, să nu ne mai urăm un „serviciu ușor”, și să ne asumăm datoria pe care am ales să ne-o facem? Cred că asta ar crea un univers paralel în care ar dispărea corupția. Dar despre asta, într-un episod următor.