Gandiri din filme – cautarea fericirii

1_qdlb11HOCsuU4APvaHnfJg

„Hector and the search for happiness” e un film din categoria celor drăgălașe de familie, pe care îl vezi într-o duminică după-amiază ca să îți refaci rezerva de optimism și pace de care ai nevoie pentru a trece printr-o altă zi în viața reală. Deși nu este ceva complex, nou sau realist, senzația de la final e una care pare destul de reală încât să vrei să îmbrățișezi monitorul. Pe scurt, Hector este un psihiatru care nu mai reușește să își înțeleagă pacienții. Toate problemele lor i se par triviale, atât de stupide încât nu-i vine să creadă că oamenii chiar sunt măcinați de asemenea mărunțișuri. Nu găsește nicio satisfacție în ceea ce face, iar asta e problema care îl macină pe el. Hector și prietena lui au o relație foarte bine delimitată și organizată, trăiesc într-o ordine perfectă iar asta le dă iluzia unei împliniri, până când el realizează că nici asta nu îi aduce fericirea. Așa că, după ce pacienta lui clarvăzătoare îi spune că va pleca într-o călătorie lungă și va iubi cum nu a mai iubit niciodată, se hotărăște să și facă bagajul și să plece în China ca să studieze fericirea și să descopere ce îi face pe oameni fericiți.

Pe măsură ce călătorește și ajunge din Shanghai în Tibet, apoi undeva în Africa, apoi în California, Hector are experiențe din cele mai diverse, bune sau rele, sau foarte rele, dar fiecare dintre ele vine cu o poveste de la câte un personaj, iar el le notează pe toate. Dacă stau și mă gândesc, asta urmează oarecum tiparul basmelor noastre, cu eroul care întâlnește în călătoria lui inițiatică tot felul de personaje care contribuie la înțelepciunea lui.

În cele din urmă, Hector descoperă ceea ce mulți dintre noi am denumi un clișeu, anume că fericirea nu o cauți și nu o atingi, ci este ea însăși o călătorie. De obicei fericirea e chiar în drumul pe care îl urmăm ca să o găsim. Însă chiar Hector este clișeul, este fiecare dintre noi. Este omul care se ia prea în serios ca să vadă asemenea filme, este omul ursuz, sceptic, căruia i se pare ridicol să vrea să fie fericit sau încântat (are lucruri mai bune de făcut), el trăiește în lumea reală. Până nu demult, și eu eram la fel. Nu aveam eu timp să aud povestea fiecărui individ în parte, darămite să o și înțeleg sau să învăț ceva din ea. Eu deja dețineam adevărul absolut, iar acela era să fiu comodă și eficientă, să am informațiile dar nu și explicațiile din spatele lor, să mă limitez la rutina mea zilnică pentru că mă mulțumea și în niciun caz să nu ies din zona de confort. Exact ca și Hector.

Odată ce îți lărgești puțin orizonturile, începi să pui mai multe întrebări. Te interesează un pic mai multe lucruri care nu sunt neapărat în bula ta care credeai că e tot universul. Apoi începi să faci un pic mai multe lucruri, citești mai multe chestii, îți asumi câteva riscuri, cunoști mai mulți oameni, un pic diferiți de tine și începi să-i studiezi. Apoi, începi să îi înțelegi și în cele din urmă să înveți ceva din ce ai înțeles. Înveți în primul rând că nu ești centrul universului, nu știi deja totul despre viață și nici nu ești mai slab sau mai puțin interesant dacă simți mai multe chestii.

Mie filmul ăsta nu mi-a indus revelația fericirii călătoriei spre fericire. Mi-a indus ceea ce se citea printre rânduri, ceea ce nu era scopul filmului, ci mijlocul prin care s-a atins scopul filmului. Și anume că fiecare experiență e diferită în funcție de cum alegem să o înțelegem. Și sunt multe feluri în care putem să privim evenimentele din viața noastră, după care se conturează multe tipuri de oameni. Am observat asta în toate zonele țării prin care am fost. Sudul, în care mi-am petrecut cam toată viața, e foarte concentrat pe atenția venită din exterior: orice acțiune se concentrează pe persoanele care sunt martore la ea. Iar la rândul lor, oamenii din jur judecă orice acțiune. Pe asta se bazează interacțiunile, iar oamenii sunt mai puțin tentați să facă lucruri care i-ar face fericiți, ca să nu râdă de ei persoanele complet necunoscute și pe care nu le vor mai întâlni vreodată sau, mai rău, prietenii și colegii. Și atunci comunitatea e cuprinsă de un soi de letargie, o viață rezumată la stat în casă – mers la școală/serviciu – ieșit în oraș în locuri supra aglomerate sau la Starbucks pentru că trebuie să-i vadă lumea cu acel quad long shot grande in a venti cup half calf double cupped no sleeve salted caramel mocha latte with 2 pumps of vanilla în mână – postat 2/3/4/5/6/7 story-uri pe Instagram, depinde cât de interesantă vor să pară viața. Iar orice depășește această rutină și e un pic mai profund, trebuie luat în râs – pentru că și asta contribuie la reputația aia cool.

Recunosc, am picat în capcana asta. Și n-am rămas cu nimic. Când am început să înțeleg și să mă intereseze și alte lucruri, atunci am început să fiu fericită. Pe lângă faptul că aduce o satisfacție foarte mare să ieși din zona de confort și să încerci activități din cele mai diverse, se schimbă și interacțiunile cu oamenii și devin mult mai interesante. Când îi asculți pe oameni și poveștile lor, când începi să-i iei în serios și să îți dai seama că pot aduce o contribuție la înțelepciunea ta, afli foarte multe lucruri și ești susceptibil de mult mai multe sentimente pozitive. Cum spuneam, înveți că nu ești centrul universului și că există un nivel al trăitului vieții mai sus de gândurile tale, nivel pe care poți să-l atingi foarte ușor.

Ceea ce încercam să exprim este cum am trecut eu de la o gândire ursuză și dezinteresată la o încântare față de tot ce mă înconjoară. Dacă nu cataloghez experiențele ca fiind bune sau rele, toate sunt în esență un mod de a învăța. Dacă sunt atentă la oameni și îi înțeleg, sunt mult mai deschiși și mai dispuși să-și împartă experiențele și să mă ajute să mai învăț câte ceva. Iar dacă aleg să privesc viața așa, apare și entuziasmul pentru viitor. Necunoscutul nu mă mai sperie, faptul că nu-mi ies planurile cum vreau eu nu mă mai sperie, ci mă încântă. Când am văzut filmul, mi-a făcut un rezumat a tot ce gândeam și toate schimbările prin care am trecut eu cu capul. Cert e că fericirea nu se caută, pentru că e acolo mereu, în toate modurile în care alegem să privim fiecare moment.