Gândiri culturale – Încercarea de a da un fond formei

52970940_630222014104435_6754700581157208064_n.png

Cu toții știm că românii sunt un popor binecuvântat de Dumnezeu încă de pe vremea vitejilor de daci. Avem o istorie tumultuoasă, plină de eroi, de lupte, de trădări și de subjugări, dar mai presus de toate, plină de o continuă dragoste de neam și țară care ne-a făcut inimile să bată mai tare și să se umple de curaj în fața vitregiilor la care am fost supuși și care nu ne-a lăsat să uităm niciodată de nobilul țel al unirii sub un singur steag. Românii au avut atâta foc în vene încât s-au luptat neobosiți cu oricine a venit peste ei și au și construit o țară între timp.

Glumesc. Adică nu glumesc, dar exagerez de dragul propagandei naționaliste, pentru că istoria românilor înflorită așa frumos a murit odată cu Ceaușescu. De fapt, am impresia că istoria povestită a murit și ea. Cred că toți românii duși la școală (indiferent de vârstă) sunt legați în spirit prin faptul că au în cap, undeva blocate, aceleași formulări rigide și lipsite de viață din manualele de istorie. Devenim adulți cu ideea că istoria e mai plictisitoare decât matematica. Dar deja deraiez de la o idee pe care nici nu am început-o, și anume cât de banal prezintă românul ceva ce are potențialul de a trezi și cele mai adormite suflete: arta și istoria. Contrar a ceea ce am spus până acum, încă nu vreau să critic nimic. Vreau doar să completez, ca să creez o legătură între ce se vede și ce ar trebui să se simtă, cel puțin în capul meu. Vreau să completez imaginea Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, pe care bănuiesc că îl vizitează orice turist responsabil care ajunge în Ardeal.

Clădirea muzeului este foarte impunătoare, mai ales că dă viață unuia din stilurile mele preferate, barocul. Acum nu impune prea multe, pentru că fațada este în reabilitare și nu se vede nimic. Însă palatul Banffy, așa cum mi-l imaginez la secolul 18, este întruchiparea nobilității și pretențiilor înaltei societăți. Contele Gyorgy Banffy avea deja o casă acolo unde se află palatul, însă i s-a părut că nu este suficient de mare și a cumpărat alte 4 case din jur, ca să le dărâme și să construiască palatul. Din păcate, mobila, care era la fel de luxoasă ca palatul în sine, a dispărut fără urmă (aici, fără urmă se traduce probabil prin „împrăștiată prin casele liderilor de partid comunist”), iar în memoria ei, bănuiesc, camerele sunt acum goale. Aici familia ținea baluri, concerte (a venit inclusiv Franz Liszt să cânte), și i-au călcat pragul inclusiv împăratul Franz Josef și împărăteasa Sisi. Mi-ar fi plăcut să simt măcar puțin din acea atmosferă aristocrată. Contele Banffy a vrut ca, după moartea lui, copiii să vândă palatul Guberniului (care era un fel de consiliu cu rolul de a ajuta guvernatorul să administreze provincia), în ideea de a fi transformat într-o „casă a statului”. Nu au reușit să-l vândă, însă s-a transformat în locuința guvernatorului.

În schimb, am simțit atmosfera a ceea ce a fost palatul după acea perioadă romantizată, și anume cazino național, clădire de apartamente și de spații comerciale. Iată că vraja s-a rupt, mai ales după ce a fost naționalizat în 1948. Muzeu de artă a devenit chiar din 1956, dar nu în totaliate. Abia în 1970 a început să fie folosită toată clădirea ca muzeu. Într-adevăr, colecția de picturi este impresionantă, ca valoare. Ca prezentare, s-a făcut necesarul de efort pentru a aduce cinste operelor: au fost atârnate pe pereții albi ai camerelor goale unde scârțâie parchetul.

Pentru că orice pictură are povestea ei, dar pictura nu vorbește, vreau să vă povestesc despre opera care mi-a plăcut cel mai mult din muzeu: „Ștefan cel Mare și Aprodul Purice”, a lui Theodor Aman. Înainte de orice, aprodul era de regulă fiu de boier, care era trimis la curtea domnească pentru a fi paj sau scutier al domnitorului. De ce e preferata mea? Pentru că spune o poveste într-un mod care gâdilă ochii și mintea în cel mai plăcut mod.

Theodor Aman a fost un pictor un pic mai special. Pe când se petrecea revoluția de la 1848, el avea 18 ani, deci avea și toate șansele să fie impresionat de spiritul revoluționar și progresist al vremii. A fost și membru al „Clubului revoluționar” din Craiova. Având baza simțământului patriotic în suflet, a mers un pas mai departe și a pus în practică dorința de a face să se vadă eroismul trecutului. În cuvintele lui, „arta pune istoria în acțiune”. Așa că, pentru o singură pictură, studia înainte toate detaliile evenimentului pe care urma să-l transpună vizual. Citea cronicile, monografiile și operele literare care făceau referire la asta. Pe scurt, era idealul unui om care își face treaba cum se cuvine (o himeră de la care ar putea lua exemplu și administratorii muzeului).

Iar pictura de care zic eu, pe care se reflectă lumina în cel mai nepoliticos mod și care din nicio poziție nu se vede cum trebuie, spune povestea aprodului Purice care, văzând că Ștefan a căzut de pe calul rănit în mijlocul bătăliei (bătălia de la Șcheia din 1486), i-a dat calul lui și s-a ghemuit lângă el ca să poată domnitorul să încalece și să continue lupta (mic de statură fiind). Ștefan i-a promis că îl va răsplăti dacă supraviețuiesc amândoi bătăliei. După ce au învins, domnitorul l-a făcut boier, i-a dat pământuri și i-a dat numele de Movilă, continuând neamul Movileștilor, care a dat Moldovei și câțiva domnitori. În pictură, Ștefan cel Mare e brunet, cu barbă stufoasă și cu o cușmă asemănătoare celei a lui Mihai Viteazul. Nu seamănă cu celelalte imagini clasice pe care le știm cu Ștefan (blond, cu mustață și cu coroana pe cap), pentru că, la vremea picturii (1875), încă nu se redescoperise Evangheliarul de la Humor, acolo unde se află cea mai fidelă reprezentare a domnitorului.

Ca să nu scriu până mâine, mă voi opri aici, cu încă un citat al noului meu pictor preferat: „Iubirea de patrie este singurul stimulent pentru gloria unei națiuni.” Mi-ar plăcea să mai avem sentimentul ăsta și muzeele noastre să și reflecte asta. Mi-ar fi plăcut să văd povestea asta lângă pictură și multe alte povești lângă celelalte picturi. Un muzeu ar trebui să păstreze vii niște momente trecute, să le dezgroape cu totul, nu doar să ne arate poze cu ele. Tot ce pot eu să fac este să mai iau din când în când ceva care mă impresionează și să-i caut povestea. Viața, arta și istoria sunt mult mai mult decât o plimbare dintr-o cameră în alta, iar bucuria lor poate să rămână mai mult timp cu noi dacă le privim în profunzime, nu doar de la distanță.

Theodor_Aman_-_Stefan_cel_Mare_si_Aprodul_Purice

Gândiri culturale – ce se întâmplă cu arta?

În era în care totul în jurul nostru are menirea de a ne distrage și de a ne distra, arta așa cum o cunoaștem în mod clasic trece prin niște probe dificile care o împing din ce în ce mai mult către afacere. Arhitectura fuge de estetică spre eficiență, muzica fuge de imaginație spre popularitate, pictura fuge de formă către abstract, iar literatura se îndepărtează de complexitate către comoditate.

Ca o primă reacție, schimbările astea mă supărau și mă revoltau, nu înțelegeam de ce nu mai pot fi toate ca altădată. De ce nu își mai dau artiștii silința ca pe vremuri? Acum un pictor stropește o pânză cu 3 culori și o vinde cu 3 milioane de dolari, muzica acum constă în aceleași 3 sunete repetate cu versuri din aceleași 3 cuvinte din vocabularul de bază. Cu cât e mai abstract și fără sens, cu atât e mai artistic. Iar asta mă revolta pentru că nu suportam ideea ca un minim efort lipsit de imaginație să fie considerat artă. Postmodernismul e la fel cum e și societatea vestică – fără direcție, fără formă, confuz, care rămâne încet-încet și fără fond și care crede că tot ce zboară se mănâncă. Adică adevărul individual. Fiind ceva esențialmente subiectiv, cu toții avem dreptate când ne dăm cu părerea sau când creăm artă.

Tot în primul val de emoții era și ideea că arta trebuie să fie ceva complex ca să fie cu adevărat bun, poate pentru că de multe ori se suprapun aceste concepte. Ceea ce mă făcea să urăsc arta contemporană și mai mult. Totul e minimalist acum, cum să te numești pictor sau arhitect sau compozitor dacă tu desenezi aceleași câteva linii, cu aceleași câteva culori sau scrii cea mai banală succesiune de note muzicale? Ca să nu mai vorbim de literatură, asta e și mai rău, e ca și cum ai trage cuvinte dintr-o pălărie și le-ai pune unul lângă altul fără să te uiți la ele. Unde e profunzimea aia de odinioară? Povestea complexă, personaje multidimensionale, intrigi intense. Nu, acum literatura se scrie ca pentru idioți.

Toată polemica asta și încă mai mult de atât era în capul meu de fiecare dată când lega cineva cuvântul artă de ceva ce mi se părea extrem de banal sau chiar stupid. Dar, la o analiză mai profundă, am înțeles că trăiam eu în altă lume, de fapt și de drept. Arta clasică nu a plecat nicăieri. Ea e încă în muzee, la operă, în biblioteci, nu a dat-o nimeni afară. Ne putem bucura de ea oricând, fără să se termine într-o viață de om și fără să ne plictisim. Fiecare curent artistic a venit, a lăsat ceva valoros și a făcut loc altuia. La început, arta avea un scop bine determinat: mai întâi a fost subordonată religiei, apoi a fost folosită pentru propagandă, pentru publicitate, pentru profit și așa mai departe. În momentul în care a apărut conceptul de „artă de dragul artei”, artiștii au realizat că arta nu trebuie să servească niciunui scop, ea nu trebuie să transmită vreun mesaj sau să spună ceva: ea însăși este finalitatea. Iar asta se întâmpla și în contextul în care artiștii încercau să se separe de burghezie și să nu urmărească profitul.

Apoi, arta a fost dusă un pas și mai departe, către simbolism și suprarealism. Plecând de la ideea că arta nu se supune nimănui, artiștii nu voiau ca arta să se supună unor condiții. Nu trebuie nici să fie ușor de înțeles, sau să aibă sens, nici să promoveze ceva. O operă de artă adevărată nu trebuie să se confunde cu mass-media, cu publicitatea, cu propaganda sau cu îndoctrinarea religioasă, iar scopul artistului e de fapt să creeze ceva enigmatic și stimulant pentru public. În ideea asta, Marcel Duchamp, în 1917, a luat un pișoar, l-a semnat R. Mutt și l-a pus într-o expoziție cu numele de „Fântâna”. Acum intră în categoria sculpturilor.

51593575_234178700863001_6696113314524561408_n.png

Ce vreau eu să zic e că, deși dădeam vina pe societatea asta modernă și oribilă că nu mai creează nimic valoros, raportându-mă la ceva ce era creat acum 300 de ani, adevărul e că, de fapt, arta a evoluat normal în contextul social și istoric în care am evoluat cu toții. Și, în afară de extremele în care cineva care crede că este prea special și pune un scaun portocaliu în mijlocul unei camere și înjură pe oricine trece, și numește asta expoziție de artă, arta contemporană are farmecul ei. Am realizat diferența între a nu fi fană a acestui tip de artă și a o discredita total ca „artă” (pentru că o să mai fac asta, dar doar cu lucruri total ridicole). Dar nimic nu mă oprește să ascult/citesc/admir artele din orice curent din istorie, pentru că din fericire tehnologia a evoluat suficient cât să îmi permită asta.

Apropo de tehnologie, cred că nici nu ar fi posibil ca artele vechi să nu scadă în valoare, atât timp cât acum există atât de multe lucruri în plus care să distreze oamenii mult mai ușor. Dacă Taylor Swift scoate 30 de melodii într-un sezon, le putem asculta pe toate pe Youtube până ne săturăm de ele (nu că ar exista vreun univers în care să mă satur de Taylor Swift), nu trebuie să mergem la concerte. Nu se mai depune atât efort într-un lucru care, pe lângă faptul că e atât de comun (așa cum e muzica pop), e și foarte accesibil publicului. Dacă oferta e prea mare, îi scade și valoarea, și calitatea. Dar tot tehnologia ne-a pus la dispoziție uneltele pentru o nouă eră a artei. Din punctul meu de vedere, un film cu CGI extrem de bun e o operă de artă. La fel și desenele digitale, graffiti-urile, figurinele pictate, fotografia, dar și unele adaptări moderne ale desenului și sculpturilor. Iar internetul ni le pune la dispoziție pe toate și poate mulțumi pe toată lumea.

De fapt și de drept, arta nu este supusă niciunei probe dificile, ci a ajuns într-un punct în care oricine poate fi artist și poate avea acces la publicul larg. Iar această oportunitate, pe lângă dezavantajul că oricine se poate crede artist, are marele avantaj de a scoate la lumină foarte multe manifestări ale artei clasice sau moderne care chiar au o valoare. Până la urmă, un om judecă o operă după sentimentele pe care i le trezește, iar asta implică un proces complex de împrejurări în viața individului care să îl aducă în punctul în care să aibă acele sentimente. Mă bucur că trăim în timpuri în care există câte o manifestare a artei pentru imaginația fiecăruia.

Concluzia este că, dacă sunteți ca mine și vă supără ideea că foarte multe prostii sunt denumite „artă” astăzi, să știți că nu e peisajul așa de negru și putem să filtrăm foarte ușor operele valoroase contemporane de cele care se fac de dragul atenției. Unele sunt mai puțin populare decât altele, dar asta nu înseamnă că nu pot fi găsite și apreciate. Cert este că peisajul este de fapt unul optimist și trăim în cea mai creativă perioadă a omenirii de până acum, putem să ne bucurăm de ea.