“The Queen’s Gambit” între Netflix și literatură

În 1983, The Queen’s Gambit nu era un serial popular pe Netflix, ci era the next best thing: un roman. Walter Tevis a avut viziunea copilului geniu dependent de substanțe care se îndreaptă cu pași repezi și uneori împiedicați spre a deveni campion mondial la șah. Deși nu pare a avea un subiect abordabil sau ușor de înțeles, serialul despre șah a făcut înconjurul lumii și a adunat lauri din toate părțile. Lucru care m-a făcut să îl evit cu succes vreo săptămână. Mi-a atras atenția o postare care era contra curentului și care atrăgea atenția că platforma a sacrificat viziunea autorului pentru siropoșenia, clișeele și corectitudinea politică atât de prezente în filmele și serialele noi, iar The Queen’s Gambit, după al treilea episod, se transformă în ceva reprehensibil. Imediat am început serialul și am cumpărat cartea, pentru că eram curioasă cine are dreptate și dacă Netflix chiar se face vinovat de propagandă modernă. Abia așteptam să am ceva de comentat, să fiu Gică-contra, să am iarăși opinia nepopulară. Să citesc cartea, să văd ce au distrus și să șterg cu Netflix pe jos.

Imaginați-vă că nu mică mi-a fost mirarea să constat că nu am mare lucru de comentat față de modul de execuție al Netflixului. Printr-o întâmplare rară, seria urmărește îndeaproape romanul. În afară de unele scene eliminate (puține la număr și nu neapărat cu valoare narativă), culoarea părului lui Beth (șaten în carte) și scenele din serial cu Beth și mama sa biologică de dinainte de accident, care nu există în carte, pare că au luat cartea, au scris pe ea “scenariu” și au dat-o mai departe. E posibil să exagerez puțin, pentru că unele scene sunt ușor modificate în serial, foarte ușor, însă asta face pe alocuri ca acțiunile personajelor să nu aibă sens. Adică acestea:

• Ați observat ura pe care o are Beth față de orfelinat atunci când se duce cu Jolene la înmormântarea domnului Shaibel? V-ați întrebat de unde vine? Nu părea să fi avut o experiență chiar tragică sau traumatizantă acolo, de ce o ura pe directoare și de ce nu voia să intre? Răspuns: în roman directoarea fusese mult mai nesuferită și nedreaptă, nu era deloc un personaj pozitiv sau măcar neutru, i-a interzis lui Beth să joace șah până în ziua în care a fost adoptată și se purta urât cu copiii. Nu sunt foarte multe detalii, însă nu era deloc femeia frumoasă și relativ înțelegătoare din serial.
• Mai știți meciul ei cu Borgov de la Paris? Cel pe care l-a pierdut pentru că era mahmură după o noapte de petrecut cu Cleo? Cum e posibil ca cineva atât de distrus psihic și atât de dependent să depășească așa ușor această stare și să se pună pe picioare la final într-un optimism exagerat? În carte nu se întâmplă așa ceva. Într-adevăr, pierde meciul cu Borgov, însă nu atinsese nici alcoolul, nici tranchilizantele, ci accentuează faptul că avea mintea limpede, trează și odihnită, a dat tot ce avea mai bun și tot nu a reușit să îl învingă. Era terifiată de el și de modul lui calculat și metodic de a juca, nu ar fi riscat să se prezinte într-o asemenea stare la un meci atât de important pentru ea. S-a luptat mult cu tentația alcoolului și a pastilelor înainte de meci, dar nu a cedat.
Townes nu e gay și nici nu mai apare când e ea la Moscova. Beth a fost îndrăgostită de el, dar sentimentul nu e reciproc și de asta a trecut foarte greu și abia la final peste iubirea față de el, când începe să simtă mai mult lipsa lui Benny.
Finalul e aproape identic, cu deosebirea că scena cu moșuleții care o îmbrățișează în parc se petrece mai devreme, după cel de-al doilea meci al ei la Moscova, iar la final se duce în același loc și întreabă un bătrânel în rusă dacă ar vrea să joace șah, iar el nu dă niciun semn că ar recunoaște-o. La fel, nu știm dacă a rămas în URSS sau s-a întors în SUA, dar nu avem vreun indiciu că ar fi vrut să rămână.
Un amănunt foarte important în evoluția lui Beth și care a fost schimbat în serial este acela că ea o caută pe Jolene. Beth îi cere ajutorul după acele săptămâni în care a decăzut total în alcool. Își dă seama că vrea să revină la normal, că nu poate de una singură și că doar Jolene o poate ajuta. Iar Jolene e alături de ea, îi creează o rutină, o pune să facă sport și să mănânce sănătos și să se concentreze pe ce este mai important.

Unele elemente ale narațiunii completează frumos serialul în momentele pe care nu le puteau transpune vizual. Cum ar fi trăirile interioare ale lui Beth, narate de Walter Tevis. În mare, seria nu este despre dependența de substanțe sau despre cum geniul se autodistruge. Nicio secundă intenția autorului nu este aceea de a povesti viața scurtă, intensă și tragică a unui copil orfan distrus de obsesii. Este despre speranță. Este un bildungsroman despre o copilă care a evoluat de la a compensa suferința cauzată de moartea părinților cu obsesii materializate în șah, tranchilizante și alcool, cu nevoia de singurătate și cu sentimentul că nu poate fi suficient de bună, la tânăra cerebrală, care își controlează tentațiile, care știe să ceară ajutor când se simte copleșită și care, în final, realizează că șahul nu este doar obsesia care o ajuta să compenseze suferința, la fel ca alcoolul și pastilele, ci o pasiune pe care o poate urma cu același geniu și fără combinația de substanțe.

Finalul nu urmează o rețetă clasică și siropoasă a filmelor recente, ci este un silver lining. Cel mai bun indiciu este chiar titlul: the queen’s gambit este o deschidere în jocul de șah în care albul sacrifică un pion de pe partea reginei pentru a avea un avantaj în centrul tablei, mai târziu. Mi se pare o metaforă minunată a vieții lui Beth, care și-a sacrificat o parte din viață dependențelor ca să realizeze atunci când a contat cu adevărat că avantajul este chiar mintea ei. Beth are 19 ani când încetăm să o mai urmărim. Nu știm cum va evolua în restul vieții ei, dar în acest moment ne dă speranța că nu e un geniu irosit, ci că în sfârșit își apreciază mintea și darul. De asta a spus la un moment dat că se simte ca atunci când cineva a cumpărat un tablou al lui Michelangelo și l-a șters. Era terifiată că alcoolul i-a șters mintea și de atunci nu l-a mai consumat. Îmbrățișarea cu Borgov nu e propagandă ieșită din comun. Vedem și în serial câteva detalii care ne fac să ne dăm seama că și el e uman, nu doar robotul de care e Beth speriată. Cel mai probabil Borgov însuși e o victimă a sistemului comunist care a transformat șahul într-o datorie și un chin. Și se simte ușurat și mândru că a reușit cineva să-i spargă zidul.

În final, nici serialul și nici cartea nu sunt deloc un manifest al feminismului. Lui Beth nu îi contestă nimeni valoarea odată ce demonstrează cât de bună este. Câștigă respectul tuturor marilor jucători și ai fanilor jocului și toată lumea o apreciază pentru geniul ei. Nu i se refuză sau neagă poziția nicăieri. Când i se ia interviul pentru articolul din Life, care accentuează că ceea ce o face specială e că este femeie într-o asemenea poziție, Beth e supărată și nu vrea să fie cunoscută pentru simplul fapt că e femeie, ci pentru abilitățile ei. Nu vrea să-și câștige poziția și respectul pentru că e o femeie care a reușit performanța, ci pentru că e un om care are calitățile demne de respect.

Faptul că au respectat linia narativă imaginată de Walter Tevis mi se pare o dovadă de respect pentru el și o decizie inteligentă și rară din partea Netflix, care a făcut ca serialul să fie, într-adevăr, foarte bun. Sper doar ca succesul răsunător să-i determine să mai facă și altădată filme care să nu fie scăldate în ideologia modernă.

Ce recomandăm

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: