The Stormstrooper Who Cried Wolf

Pentru că unele lucruri trebuie făcute măcar odată în viață, zilele astea am făcut și eu pentru a treia oară aceeași greșeală. M-am uitat la un film Star Wars: Rise of Skywalker, ultimul (cu ajutorul lui Dumnezeu) film din seria zombificată îndrăgită și detestată de mulți. Nu am dat play cu nicio așteptare, dar chiar și așa a reușit să se afle sub așteptări. Niciun personaj nu transmite nimic, scenariul e scris cu mare sictir și cu unicul scop de a copia seria veche, nimic nu are niciun sens, trebuie să cauți multe articole pe internet ca să înțelegi ceva din poveste, nu înțeleg care e motivația oricărui personaj, Rey e o Mary Sue care mereu pleacă singură unde o îndeamnă emoțiile și pune pe toată lumea în pericol, iar Kylo Ren e un adolescent hormonal care se crede lider puternic dar nu face decât să o hărțuiască pe Rey de la distanță. Sinceră să fiu, am uitat deja celelalte personaje. Stoarcerea lacrimilor de nostalgie atinge cote maxime, în persoanele lui Luke, Leia, Han Solo și Emperor Palpatine – spoiler alert (moartea unui personaj nu are nicio putere, atât timp cât 2 minute pe ecran mai aduc niște profit).

De ce mă plâng ca o feministă pe Twitter? Am nimerit peste un articol în GQ, iar apoi am făcut mai mult research, cu și despre John Boyega, actor din Star Wars care îl aduce la viață pe unul din cele mai puțin memorabile personaje din istorie, Finn. În acel articol și, după cum aveam să constat, și pe restul internetului, Boyega este ridicat în slăvi pentru calitatea sa de activist black lives matter și pentru atitudinea lui față de tratamentul la care a fost supus cât a filmat Star Wars din cauza rasei lui. 《He speaks up》, adică e curajos și vorbește despre toate nedreptățile rasiale, abuzurile și hărțuirea la care a fost supus atât de public, cât și de studio sau de angajați. Un exemplu din articol (link aici) este acela că o stilistă se uita urât la hainele pe care și le alegea, iar coafeza nu știa cum să-i facă părul, pentru că e negru și e altfel. Oh, the horror and the audacity!

Povestește cum niciun alt personaj din seria Star Wars nu a declanșat un boicot al filmului doar pe baza rasei. Se referea la faptul că, atunci când au dezvăluit în primele trailere că unul din personaje e un stormtrooper negru, fanii au fost foarte supărați și mulți au boicotat filmul. De ce? Pentru că sunt extrem de rasiști cu toții? Nu, ci pentru că, până la acel moment, toți stormtrooperii erau clone ale lui Jango Fett care, deși ușor bronzat, nu este negru.

Povestește cum studio-ul l-a făcut să creadă că personajul lui este unul important, apoi l-au dat la o parte și a avut un rol mic, fără nuanțe și profunzime, pe când Daisy Ridley (Rey) și Adam Driver (Kylo Ren) aveau nuanțe. Aici vreau să reamintesc de comentariile mele din primul paragraf. Personajul lui Finn nu a fost prost realizat pentru că e negru, toate personajele au fost prost realizate, pentru că toate filmele au fost prost realizate, iar scenariștii și cine se mai ocupă de poveste au fost extrem de leneși și fără imaginație. Doar cineva care este foarte axat pe rasă și ăsta-i e filtrul prin care privește viața ar putea interpreta asta ca pe o problemă rasială. Problema e la toată seria și la faptul că studioul a vrut să se scalde în dolari doar pe baza nostalgiei fanilor, nu să creeze conținut de calitate. Dacă vreți să vedeți o decizie bazată pe rasă, vă invit să căutați posterul de la The Force Awakens pentru China și să-mi spuneți cât v-a luat găsiți personajul negru. Find Waldo, ediția China. Posterul e făcut tot de studio-ul Disney, acest behemoth incluziv cu casting atât de divers, dar nu l-am văzut pe John Boyega să se plângă de asta. Problema e coafeza care nu știa să-i coafeze părul fiindcă e negru, iar asta e rasist. Voi știți câtă terapie i-a trebuit ca să poată depăși aceste abuzuri? Nicio grijă, vă spune el.

Boyega continuă aceste tirade rasiale și le repetă cu fiecare ocazie, asumându-și cu de la sine putere rolul de salvator al rasei, vocea celor oprimați și abuzați, așa cum a fost și el toată cariera lui. Iar fix asta este problema la mania corectitudinii politice. Totul e de fațadă, totul se face pentru atenție. Studiourile scot pe bandă rulantă povești și personaje care să satisfacă monstrul disperat și mereu înfometat al incluziunii, pentru că le aruncă înapoi tone de bani, nu pentru că ar da o ceapă degerată pe actorii care fac parte din diverse comunități. Iar personajele astea sunt acolo cu un singur scop, acela de a fi calculate la statistică. Nu mai au nicio valoare artistică, nu transmit nicio emoție, au replici de doi lei. Au câteva rețete de succes la publicul larg și cu ele defilează. E o diversitate forțată bazată pe profit, nu o dezvoltare naturală a lumii cinematografice. O să trăiesc să văd vreodată egalitatea reală? Aceea de șanse? Pune cea mai bună persoană pentru un rol în acel rol și fă-ți griji pentru conținutul pe care îl dai omului ăluia să-l interpreteze, nu pentru culoarea lui.

Faptul că studiourile cântă în strună eternilor victimizați nu face decât să creeze și să întărească distanța între oamenii întregi la cap care caută să vadă o poveste bună și oamenii care se identifică cu o trăsătură fizică pe care nu o pot controla, și deci nu le aduce nicio valoare ca oameni. Mulți actori au intrat în hora virtue signallingului, pentru că asta e moda, asta a creat Hollywood, așa primesc atenție și aplauze și, implicit, bani. De câte ori nu și-a cerut public scuze câte o vedetă pentru un comentariu total irelevant făcut în epoca bronzului? Voi chiar credeți că ăsta e un comportament sănătos care o să facă oamenii să se iubească unii pe alții și să călărească unicorni împreună prin nori de vată de zahăr? Sau că așa se creează arta de calitate care te unge la suflet și la creier? Nu, ăsta e modul în care relațiile dintre oameni și arta mor sufocate de cenzură. Obișnuiam ca, dacă îmi plăcea mult un actor, să îi caut și alte filme și să le mănânc pe pâine. Credeți că unul ca John Boyega sau oricare alt actor din Star Wars mi-a trezit dorința asta? Din contră, dacă văd un film cu unul din ei, îl evit. E o reacție involuntară, nu e vina lor că nu au avut personaje bune, și nici că acele personaje fac parte dintr-o franciză arhicunoscută. Dar nici eu nu-mi pot forța sentimentele față de ei (excepție face Adam Driver, dar asta e altă poveste).
Toți progresiștii sunt de acord că e greșit să urmezi ca robotul standardele abuzive impuse de societate, care îngrădesc exprimarea liberă a eului real și autentic și îi pun etichete nemeritate și dăunătoare, pentru că societății îi e frică de oamenii diferiți și unici și urmărește să le zdrobească personalitatea. Așa că au pornit un război cu morile de vânt în numele diversității, acceptării și incluziunii, care inevitabil a condus la crearea unor noi standarde în societate care îngrădesc exprimarea liberă a eului real și autentic și îi pun etichete nemeritate și dăunătoare. În fond, ce rost mai are să te exprimi, când tu cu fiecare opinie riști să fii rasist, homofob, transfob, xenofob, intolerant, fat shaming, trumpist, misogin, sexist, etc.? Mi se pare puțin ironic acest cerc închis, în care doar s-au schimbat destinatarii “opresiunii”, însă comportamentul în societate a devenit și mai agresiv.

Nici folosirea tot mai intensă în media a cuvintelor “opresiune”, “abuz”, “traumă”, “victimă” atunci când se referă la comentarii online sau la unele comportamente nu e de vreun ajutor. Eu înțeleg că toată lumea vrea să facă acum profit din apelul la emoții, dar bagatelizarea și aducerea în derizoriu a unor asemenea noțiuni nu poate fi decât de rău. Dacă niște comentarii răutăcioase de la niște idioți necunoscuți de pe internet se califică drept abuz, ce cuvinte mai folosim pentru cazurile reale de abuz și opresiune? Cum le zici oamenilor care suferă abuzuri de neimaginat că John Boyega a trecut prin așa traume de când a început să facă milioane de dolari încât a fost luni întregi la terapie? Mie mi-ar fi rușine să folosesc asemenea cuvinte. Capitalizarea sentimentelor nu e o tendință care trebuie să rămână, pentru că va merge și mai, și mai departe, până când rebeliunile, furturile și bătăile pe stradă create și alimentate de media vor fi cea mai mică problemă a lumii civilizate.

În principiu, mie mi se pare cât se poate de evident că totul e un cerc vicios și toxic: oamenii au început să se victimizeze că neplăcerile din viețile lor sunt cauzate de o majoritate care îi discriminează, companiile au prins tendințele și au început să calculeze cât profit le-ar aduce punctele de simpatie câștigate în toate “comunitățile”, le dau apă la moară și afișează echitatea sub numele de egalitate prin anunțuri și declarații lipsite de substanță, banii curg, “comunitățile” se simt validate că au primit atenție, prind curaj și merg un pas mai departe în pretenții, ajungând în stadiul de acum, când li se pare normal să primească lucruri pe tavă și tratament special, doar pentru că fac parte dintr-o minoritate mai mult sau mai puțin inventată. Să nu uităm că minoritatea supremă este chiar individul și aș vrea să ne întoarcem la ideea că valoarea lui se află în capacitățile lui, nu în culoare sau gen. Altfel, putem să ne luăm adio de la filme, muzică, orice tip de artă sau cultură care să nu aibă pe primul plan agende rasiale, de gen sau de orientări sexuale. Iar eu nu vreau să-mi iau adio.

Societate

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: