Despre lupta între normele sociale și unicitatea sinelui

Special Squad.jpg

[RO]

Încetul cu încetul, regulile și formalitățile devin un motiv de dat ochii peste cap. Aș fi tentată să spun că devin o fobie, însă cu toții știm că piața de fobii imaginare este deja suprasaturată și nu aș vrea să mai adaug la ea. Deși regulile (scrise sau nescrise) sunt lipiciul invizibil care ține o societate în stare de funcționare, tot mai mulți oameni se dezic de ele, transformând acest lucru într-o formă de activism, dându-mi senzația că ele, de fapt, se fac vinovate de o jignire personală a individului.

De ce trebuie să ne îmbrăcăm decent? De ce trebuie să cooperăm cu colegii dacă nu ne place de ei? De ce trebuie să respectăm un dress-code? De ce trebuie să fim politicoși și să ne controlăm limbajul? De ce trebuie să ne controlăm emoțiile în public și să ne abținem? De ce nu putem să ne exprimăm exact așa cum simțim în fiecare secundă a vieții noastre?

Răspunsul este: putem. Dar cât este de util? Într-o gândire simplistă, regulile sociale se leagă de îngrădirea sinelui. Iar într-o lume în care oamenii simt nevoia să fie din ce în ce mai vizibili, respectarea regulilor/normelor devine dușmanul, pentru că „exprimarea personalității” devine o chestiune de formă, nu de fond. Fiind mai important cum te percep oamenii vizual, dezvoltarea sinelui ca personalitate complexă nu mai e o prioritate, ci e suficient să te perceapă ca fiind special la suprafață. Și nimeni nu poate părea special dacă face la fel ca toată lumea. Atunci intervine dorința de a fi contra curentului, contra oricărui lucru care seamănă un pic a normă.

Desigur, nu am nimic împotriva acestui lucru; atât timp cât majoritatea înțelege că trebuie respectate o serie de reguli sociale fără ca acestea să le atace personalitatea, cei care aleg să nu le respecte nu au un impact notabil. Haosul nu se declanșează în societate atât timp cât majoritatea menține această societate în stadiu de funcționare. Ceea ce mă surprinde, în schimb, este că am observat că oamenii care nu respectă regulile și își fac un scop din asta, o fac tot în mod organizat. Sună paradoxal, însă ei și-au creat o bulă în interiorul unei bule unde respectă cu toții un alt set de reguli, create de ei, lăudându-se apoi unii pe ceilalți pentru curajul de a fi ei înșiși într-o lume atât de restrictivă. Se creează o comunitate, pentru că nevoia de acceptare socială încă există, comunitate în care cu toții respectă aceleași reguli (ca să nu zic că deja se îndreaptă spre a deveni stereotipuri, lucrul de care se temeau cel mai tare) și în care se simt în siguranță.

Ce vreau să zic e că rebeliunea față de reguli nu e atât de rebelă pe cât ar da impresia. Inevitabil, apare o comunitate de oameni cu aceleași dorințe și nevoi, iar acolo în comunitatea lor există o serie de reguli care au apărut tocmai fiindcă oamenii au același comportament. Și, nu știu dacă ați observat, dar oricine nu se raliază la acele reguli/terminologie/convingeri, nu va fi acceptat sau măcar tolerat.

La finalul zilei, normele sociale ne ajută să conviețuim, tocmai din motivul că oamenii sunt diferiți și nu se va putea crea o armonie naturală dacă fiecare s-ar exprima constant așa cum simte. Regulile nu sunt un atac personal atât timp cât știi că îți poți menține individualitatea și îți poți exprima personalitatea și fără controversă și factor de șoc. Voi ce credeți, cât de ușor vă este să vă exprimați în limitele normelor sociale? Există ceva ce v-ați dori să faceți, însă societatea vă împiedică?

[EN]

Little by little, rules and formalities become a reason to roll your eyes as hard as you can. I would be tempted to say that they’ve become a phobia, but we all know that the market for imaginary phobias is already over-saturated and I would not want to add to it. Although the rules (written or unwritten) are the invisible glue that keeps a society functioning, more and more people reject them, turning this into a form of activism, giving me the feeling that the rules make themselves guilty of some kind personal offence to the individual.

Why do we have to dress appropriately? Why should we cooperate with colleagues if we do not like them? Why do we have to respect a dress-code? Why should we be polite and control our language? Why should we control our emotions in public and refrain from whatever behaviour we’d like to show? Why can’t we express exactly how we feel every second of our lives?

The answer is: sure we can. But how useful is it? In a very simplistic way of thinking, social norms are directly linked to supressing one’s personality. And in a world where people feel the need to be more and more visible, compliance with rules / norms becomes the public enemy number one, because “self expression” becomes a matter of form, as opposed to substance. Since it’s become more important how people perceive you visually, developing a complex personality is no longer a priority, because if people see that you’re special, you just don’t need the rest. And no one can seem special if they do the same thing as everyone does, that would be silly. That’s how the desire to be against the current appears, the desire to be against anything that looks a bit like it might impose a rule.

Naturally, I have nothing against this; as long as the majority understands that they can be in line with the rules without feeling personally attacked in their self expression, those who choose not to respect them do not have a notable impact. Chaos is not triggered in society as long as the majority maintains it in a functioning state. What surprised me, on the other hand, is that I noticed that people who do not respect the rules and make a purpose out of it do it in an organized way. It sounds paradoxical, but they have created a bubble inside a bubble where they all respect another set of rules created by them, praising one another for the courage to be themselves in such a restrictive world. A community is being created (which is actually their preferred term for it), because the need for social acceptance still exists – a community in which all follow the same rules (not to say that they are already becoming stereotypes themselves, the thing they feared most) and where they feel safe.

What I mean is that rebellion against rules is not as rebellious as they would have us believe. Inevitably, a community of people with the same desires and needs appears, and inside this community there are a number of rules that have arisen precisely because people have the same behavior. And, I don’t know if you’ve noticed, but whoever doesn’t abide by those rules / terminology / beliefs will not be accepted or even tolerated.

At the end of the day, social norms help us to coexist, precisely because people are different and will not be able to create a natural harmony if everybody expresses themselves constantly as they feel. The rules are not a personal offence as long as you know you can keep your individuality and you can express your personality without any controversy and shock factor. What do you think, how easy is it to express yourself within the limits of social norms? Is there something you would like to do, but society hinders you?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.