Gândiri culturale – Încercarea de a da un fond formei

52970940_630222014104435_6754700581157208064_n.png

Cu toții știm că românii sunt un popor binecuvântat de Dumnezeu încă de pe vremea vitejilor de daci. Avem o istorie tumultuoasă, plină de eroi, de lupte, de trădări și de subjugări, dar mai presus de toate, plină de o continuă dragoste de neam și țară care ne-a făcut inimile să bată mai tare și să se umple de curaj în fața vitregiilor la care am fost supuși și care nu ne-a lăsat să uităm niciodată de nobilul țel al unirii sub un singur steag. Românii au avut atâta foc în vene încât s-au luptat neobosiți cu oricine a venit peste ei și au și construit o țară între timp.

Glumesc. Adică nu glumesc, dar exagerez de dragul propagandei naționaliste, pentru că istoria românilor înflorită așa frumos a murit odată cu Ceaușescu. De fapt, am impresia că istoria povestită a murit și ea. Cred că toți românii duși la școală (indiferent de vârstă) sunt legați în spirit prin faptul că au în cap, undeva blocate, aceleași formulări rigide și lipsite de viață din manualele de istorie. Devenim adulți cu ideea că istoria e mai plictisitoare decât matematica. Dar deja deraiez de la o idee pe care nici nu am început-o, și anume cât de banal prezintă românul ceva ce are potențialul de a trezi și cele mai adormite suflete: arta și istoria. Contrar a ceea ce am spus până acum, încă nu vreau să critic nimic. Vreau doar să completez, ca să creez o legătură între ce se vede și ce ar trebui să se simtă, cel puțin în capul meu. Vreau să completez imaginea Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, pe care bănuiesc că îl vizitează orice turist responsabil care ajunge în Ardeal.

Clădirea muzeului este foarte impunătoare, mai ales că dă viață unuia din stilurile mele preferate, barocul. Acum nu impune prea multe, pentru că fațada este în reabilitare și nu se vede nimic. Însă palatul Banffy, așa cum mi-l imaginez la secolul 18, este întruchiparea nobilității și pretențiilor înaltei societăți. Contele Gyorgy Banffy avea deja o casă acolo unde se află palatul, însă i s-a părut că nu este suficient de mare și a cumpărat alte 4 case din jur, ca să le dărâme și să construiască palatul. Din păcate, mobila, care era la fel de luxoasă ca palatul în sine, a dispărut fără urmă (aici, fără urmă se traduce probabil prin „împrăștiată prin casele liderilor de partid comunist”), iar în memoria ei, bănuiesc, camerele sunt acum goale. Aici familia ținea baluri, concerte (a venit inclusiv Franz Liszt să cânte), și i-au călcat pragul inclusiv împăratul Franz Josef și împărăteasa Sisi. Mi-ar fi plăcut să simt măcar puțin din acea atmosferă aristocrată. Contele Banffy a vrut ca, după moartea lui, copiii să vândă palatul Guberniului (care era un fel de consiliu cu rolul de a ajuta guvernatorul să administreze provincia), în ideea de a fi transformat într-o „casă a statului”. Nu au reușit să-l vândă, însă s-a transformat în locuința guvernatorului.

În schimb, am simțit atmosfera a ceea ce a fost palatul după acea perioadă romantizată, și anume cazino național, clădire de apartamente și de spații comerciale. Iată că vraja s-a rupt, mai ales după ce a fost naționalizat în 1948. Muzeu de artă a devenit chiar din 1956, dar nu în totaliate. Abia în 1970 a început să fie folosită toată clădirea ca muzeu. Într-adevăr, colecția de picturi este impresionantă, ca valoare. Ca prezentare, s-a făcut necesarul de efort pentru a aduce cinste operelor: au fost atârnate pe pereții albi ai camerelor goale unde scârțâie parchetul.

Pentru că orice pictură are povestea ei, dar pictura nu vorbește, vreau să vă povestesc despre opera care mi-a plăcut cel mai mult din muzeu: „Ștefan cel Mare și Aprodul Purice”, a lui Theodor Aman. Înainte de orice, aprodul era de regulă fiu de boier, care era trimis la curtea domnească pentru a fi paj sau scutier al domnitorului. De ce e preferata mea? Pentru că spune o poveste într-un mod care gâdilă ochii și mintea în cel mai plăcut mod.

Theodor Aman a fost un pictor un pic mai special. Pe când se petrecea revoluția de la 1848, el avea 18 ani, deci avea și toate șansele să fie impresionat de spiritul revoluționar și progresist al vremii. A fost și membru al „Clubului revoluționar” din Craiova. Având baza simțământului patriotic în suflet, a mers un pas mai departe și a pus în practică dorința de a face să se vadă eroismul trecutului. În cuvintele lui, „arta pune istoria în acțiune”. Așa că, pentru o singură pictură, studia înainte toate detaliile evenimentului pe care urma să-l transpună vizual. Citea cronicile, monografiile și operele literare care făceau referire la asta. Pe scurt, era idealul unui om care își face treaba cum se cuvine (o himeră de la care ar putea lua exemplu și administratorii muzeului).

Iar pictura de care zic eu, pe care se reflectă lumina în cel mai nepoliticos mod și care din nicio poziție nu se vede cum trebuie, spune povestea aprodului Purice care, văzând că Ștefan a căzut de pe calul rănit în mijlocul bătăliei (bătălia de la Șcheia din 1486), i-a dat calul lui și s-a ghemuit lângă el ca să poată domnitorul să încalece și să continue lupta (mic de statură fiind). Ștefan i-a promis că îl va răsplăti dacă supraviețuiesc amândoi bătăliei. După ce au învins, domnitorul l-a făcut boier, i-a dat pământuri și i-a dat numele de Movilă, continuând neamul Movileștilor, care a dat Moldovei și câțiva domnitori. În pictură, Ștefan cel Mare e brunet, cu barbă stufoasă și cu o cușmă asemănătoare celei a lui Mihai Viteazul. Nu seamănă cu celelalte imagini clasice pe care le știm cu Ștefan (blond, cu mustață și cu coroana pe cap), pentru că, la vremea picturii (1875), încă nu se redescoperise Evangheliarul de la Humor, acolo unde se află cea mai fidelă reprezentare a domnitorului.

Ca să nu scriu până mâine, mă voi opri aici, cu încă un citat al noului meu pictor preferat: „Iubirea de patrie este singurul stimulent pentru gloria unei națiuni.” Mi-ar plăcea să mai avem sentimentul ăsta și muzeele noastre să și reflecte asta. Mi-ar fi plăcut să văd povestea asta lângă pictură și multe alte povești lângă celelalte picturi. Un muzeu ar trebui să păstreze vii niște momente trecute, să le dezgroape cu totul, nu doar să ne arate poze cu ele. Tot ce pot eu să fac este să mai iau din când în când ceva care mă impresionează și să-i caut povestea. Viața, arta și istoria sunt mult mai mult decât o plimbare dintr-o cameră în alta, iar bucuria lor poate să rămână mai mult timp cu noi dacă le privim în profunzime, nu doar de la distanță.

Theodor_Aman_-_Stefan_cel_Mare_si_Aprodul_Purice

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.