Gândiri culturale – ce se întâmplă cu arta?

În era în care totul în jurul nostru are menirea de a ne distrage și de a ne distra, arta așa cum o cunoaștem în mod clasic trece prin niște probe dificile care o împing din ce în ce mai mult către afacere. Arhitectura fuge de estetică spre eficiență, muzica fuge de imaginație spre popularitate, pictura fuge de formă către abstract, iar literatura se îndepărtează de complexitate către comoditate.

Ca o primă reacție, schimbările astea mă supărau și mă revoltau, nu înțelegeam de ce nu mai pot fi toate ca altădată. De ce nu își mai dau artiștii silința ca pe vremuri? Acum un pictor stropește o pânză cu 3 culori și o vinde cu 3 milioane de dolari, muzica acum constă în aceleași 3 sunete repetate cu versuri din aceleași 3 cuvinte din vocabularul de bază. Cu cât e mai abstract și fără sens, cu atât e mai artistic. Iar asta mă revolta pentru că nu suportam ideea ca un minim efort lipsit de imaginație să fie considerat artă. Postmodernismul e la fel cum e și societatea vestică – fără direcție, fără formă, confuz, care rămâne încet-încet și fără fond și care crede că tot ce zboară se mănâncă. Adică adevărul individual. Fiind ceva esențialmente subiectiv, cu toții avem dreptate când ne dăm cu părerea sau când creăm artă.

Tot în primul val de emoții era și ideea că arta trebuie să fie ceva complex ca să fie cu adevărat bun, poate pentru că de multe ori se suprapun aceste concepte. Ceea ce mă făcea să urăsc arta contemporană și mai mult. Totul e minimalist acum, cum să te numești pictor sau arhitect sau compozitor dacă tu desenezi aceleași câteva linii, cu aceleași câteva culori sau scrii cea mai banală succesiune de note muzicale? Ca să nu mai vorbim de literatură, asta e și mai rău, e ca și cum ai trage cuvinte dintr-o pălărie și le-ai pune unul lângă altul fără să te uiți la ele. Unde e profunzimea aia de odinioară? Povestea complexă, personaje multidimensionale, intrigi intense. Nu, acum literatura se scrie ca pentru idioți.

Toată polemica asta și încă mai mult de atât era în capul meu de fiecare dată când lega cineva cuvântul artă de ceva ce mi se părea extrem de banal sau chiar stupid. Dar, la o analiză mai profundă, am înțeles că trăiam eu în altă lume, de fapt și de drept. Arta clasică nu a plecat nicăieri. Ea e încă în muzee, la operă, în biblioteci, nu a dat-o nimeni afară. Ne putem bucura de ea oricând, fără să se termine într-o viață de om și fără să ne plictisim. Fiecare curent artistic a venit, a lăsat ceva valoros și a făcut loc altuia. La început, arta avea un scop bine determinat: mai întâi a fost subordonată religiei, apoi a fost folosită pentru propagandă, pentru publicitate, pentru profit și așa mai departe. În momentul în care a apărut conceptul de „artă de dragul artei”, artiștii au realizat că arta nu trebuie să servească niciunui scop, ea nu trebuie să transmită vreun mesaj sau să spună ceva: ea însăși este finalitatea. Iar asta se întâmpla și în contextul în care artiștii încercau să se separe de burghezie și să nu urmărească profitul.

Apoi, arta a fost dusă un pas și mai departe, către simbolism și suprarealism. Plecând de la ideea că arta nu se supune nimănui, artiștii nu voiau ca arta să se supună unor condiții. Nu trebuie nici să fie ușor de înțeles, sau să aibă sens, nici să promoveze ceva. O operă de artă adevărată nu trebuie să se confunde cu mass-media, cu publicitatea, cu propaganda sau cu îndoctrinarea religioasă, iar scopul artistului e de fapt să creeze ceva enigmatic și stimulant pentru public. În ideea asta, Marcel Duchamp, în 1917, a luat un pișoar, l-a semnat R. Mutt și l-a pus într-o expoziție cu numele de „Fântâna”. Acum intră în categoria sculpturilor.

51593575_234178700863001_6696113314524561408_n.png

Ce vreau eu să zic e că, deși dădeam vina pe societatea asta modernă și oribilă că nu mai creează nimic valoros, raportându-mă la ceva ce era creat acum 300 de ani, adevărul e că, de fapt, arta a evoluat normal în contextul social și istoric în care am evoluat cu toții. Și, în afară de extremele în care cineva care crede că este prea special și pune un scaun portocaliu în mijlocul unei camere și înjură pe oricine trece, și numește asta expoziție de artă, arta contemporană are farmecul ei. Am realizat diferența între a nu fi fană a acestui tip de artă și a o discredita total ca „artă” (pentru că o să mai fac asta, dar doar cu lucruri total ridicole). Dar nimic nu mă oprește să ascult/citesc/admir artele din orice curent din istorie, pentru că din fericire tehnologia a evoluat suficient cât să îmi permită asta.

Apropo de tehnologie, cred că nici nu ar fi posibil ca artele vechi să nu scadă în valoare, atât timp cât acum există atât de multe lucruri în plus care să distreze oamenii mult mai ușor. Dacă Taylor Swift scoate 30 de melodii într-un sezon, le putem asculta pe toate pe Youtube până ne săturăm de ele (nu că ar exista vreun univers în care să mă satur de Taylor Swift), nu trebuie să mergem la concerte. Nu se mai depune atât efort într-un lucru care, pe lângă faptul că e atât de comun (așa cum e muzica pop), e și foarte accesibil publicului. Dacă oferta e prea mare, îi scade și valoarea, și calitatea. Dar tot tehnologia ne-a pus la dispoziție uneltele pentru o nouă eră a artei. Din punctul meu de vedere, un film cu CGI extrem de bun e o operă de artă. La fel și desenele digitale, graffiti-urile, figurinele pictate, fotografia, dar și unele adaptări moderne ale desenului și sculpturilor. Iar internetul ni le pune la dispoziție pe toate și poate mulțumi pe toată lumea.

De fapt și de drept, arta nu este supusă niciunei probe dificile, ci a ajuns într-un punct în care oricine poate fi artist și poate avea acces la publicul larg. Iar această oportunitate, pe lângă dezavantajul că oricine se poate crede artist, are marele avantaj de a scoate la lumină foarte multe manifestări ale artei clasice sau moderne care chiar au o valoare. Până la urmă, un om judecă o operă după sentimentele pe care i le trezește, iar asta implică un proces complex de împrejurări în viața individului care să îl aducă în punctul în care să aibă acele sentimente. Mă bucur că trăim în timpuri în care există câte o manifestare a artei pentru imaginația fiecăruia.

Concluzia este că, dacă sunteți ca mine și vă supără ideea că foarte multe prostii sunt denumite „artă” astăzi, să știți că nu e peisajul așa de negru și putem să filtrăm foarte ușor operele valoroase contemporane de cele care se fac de dragul atenției. Unele sunt mai puțin populare decât altele, dar asta nu înseamnă că nu pot fi găsite și apreciate. Cert este că peisajul este de fapt unul optimist și trăim în cea mai creativă perioadă a omenirii de până acum, putem să ne bucurăm de ea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.